Călătoriile lui Gulliver

 

Câteva cuvinte ale autorului despre el însuşi şi familia sa. Primele îndem­nuri la călătorie. Naufragiază şi scapă cu viaţă, înotând. Ajunge cu bine la ţărmul Liliput-ului. E luat prizonier şi dus în interiorul ţării.

 

Tatăl meu avea o mică moşie în Nottinghamshire; eu eram al treilea din cei cinci fii ai săi. La vârsta de patruspre­zece ani el m-a trimis la colegiul Emanuel din Cambridge, unde am stat trei ani, văzându-mi de învăţătură cu mare sârguinţă; cum însă întreţinerea mea — cu toate că mi se trimi­teau foarte puţini bani — era prea costisitoare pentru bruma noastră de avere, am fost dat în ucenicie la domnul James Ba­tes, un vestit chirurg din Londra, la care am lucrat patru ani. În acest răstimp, primind din când în când mici sume de bani de la tatăl meu, i-am cheltuit învăţând navigaţia şi alte părţi ale matematicii, folositoare celor ce-şi pun în gând să călătorească — lucru pe care nădăjduiam să-l realizez mai de­vreme sau mai târziu. După ce am plecat de la domnul Bates, m-am înapoiat în casa tatălui meu, unde, cu ajutorul lui, al unchiului John şi al altor câtorva rude, am obţinut patruzeci de lire şi totodată, făgăduiala că voi primi treizeci de lire pe an, necesare pentru întreţinerea mea la Leyda.

 Acolo am stu­diat medicina vreme de doi ani şi şapte luni, ştiind cât de bine o să-mi prindă această ştiinţă în călătorii îndelungate. Curând după întoarcerea mea de la Leyda, bunul meu dascăl, dom­nul Bates, m-a recomandat în calitate de chirurg pe vasul Swallow, de sub comanda căpitanului Abraham Pannell. Cu el am lucrat trei ani şi jumătate, făcând câteva călătorii în Levant şi în alte ţinuturi. La înapoiere, m-am hotărât să mă stabilesc la Londra. Domnul Bates, profesorul meu, m-a spri­jinit, recomandându-mă câtorva pacienţi. Am închiriat o aripă într-o casă modestă în vechiul cartier evreiesc, şi, fiind sfătuit să-mi schimb felul de viaţă, m-am căsătorit cu domnişoara Mary Burton, a doua fiică a domnului Edmund Burton, ne­gustor de ciorapi din strada Newgate. Soţia mi-a adus o zestre de patru sute de lire.

Cum însă doi ani mai târziu iubitul meu profesor Bates muri şi cum, pe de altă parte, nu prea aveam prieteni, trebu­rile începură să-mi meargă din ce în ce mai prost — deoarece conştiinţa nu mi-ar fi îngăduit să imit practicile ruşinoase ale unui număr, vai! prea mare de confraţi. Aşa se face că, după ce m-am sfătuit cu soţia mea şi cu cîtiva dintre cunoscuţii mei, am luat hotărârea de a pleca din nou pe mare. Am fost chi­rurg pe două corăbii la rând şi, în şase ani, am făcut mai multe călătorii în Indiile de Est şi de Vest şi astfel am mai agonisit câte ceva. Ceasurile de răgaz mi le petreceam citind operele celor mai buni scriitori antici sau moderni, căci aveam întot­deauna la îndemână un mare număr de cărţi, iar când mă aflam pe uscat, observam obiceiurile şi firea oamenilor şi, tot­odată, le învăţam limba; în privinţa aceasta dovedeam multă uşurinţă, datorită unei foarte bune memorii.

Întrucât ultima din aceste călătorii n-a fost prea noro­coasă, m-am săturat de mare şi m-am hotărât să rămân acasă alături de soţie şi copii. M-am mutat din vechiul cartier evre­iesc în Fetter Lane şi de acolo în Wapping, în nădejdea să găsesc de lucru printre marinari; dar mi-a mers prost. După o aşteptare zadarnică de trei ani, sperând că doar-doar se vor îndrepta lucrurile, am primit o propunere avantajoasă din partea căpitanului William Prichard, proprietarul vasului An­telope, care urma să facă o călătorie în mările sudului.

Am ridicat pânzele din portul Bristol, la 4 mai 1699, iar începu­tul călătoriei noastre a fost cât se poate de promiţător.

N-ar fi potrivit, din anumite motive, să-l plictisesc pe ci­titor cu amănuntele peripeţiilor noastre în mările acelea; e de ajuns să-i spun că în timp ce ne îndreptam spre Indiile de Est, am fost împinşi de o furtună cumplită către coasta de nord-vest a Ţării Van-Diemen. În urma unei măsurători, am constatat că ne aflăm la 30 de grade şi 2 minute latitudine sudică. Doisprezece oameni din echipaj muriseră din pricina muncii istovitoare şi a hranei proaste; ceilalţi erau peste mă­sură de slăbiţi. La 5 noiembrie (dată la care în ţinuturile ace­lea începe vara), pe o vreme foarte ceţoasă, marinarii desco­periră o stâncă la o jumătate de cablu depărtare de vas, dar vântul bătea cu atâta furie, încât ne-a mânat drept spre ea şi, ca urmare, vasul s-a sfărâmat. Şase oameni din echipaj, prin­tre care şi eu, am coborât barca în mare şi am izbutit să ne îndepărtăm de corabie şi de stâncă. După socotelile mele, am vâslit cam vreo trei leghe, până când n-am mai putut trage la lopeţi, fiind şi aşa istoviţi de munca de pe corabie. Ne-am lăsat deci în voia valurilor, iar după vreo jumătate de oră, un vânt năprasnic dinspre miazănoapte ne-a răsturnat barca. Ce s-a întâmplat cu tovarăşii mei din barcă, precum şi cu cei care s-au adăpostit pe stâncă sau au rămas pe corabie, n-aş putea spune; presupun însă că au pierit cu toţii.

Cât despre mine, am înotat la voia întâmplării, împins de vânt şi de flux. De mai multe ori am încercat zadarnic să ating fundul cu picioarele; şi tocmai când eram cu desăvârşire sleit şi nu mai puteam lupta, am dat de fund; între timp, furtuna slăbise mult. Panta era atât de lină, încât am mers aproape o milă până să ajung la ţărm, ceea ce cred că s-a întâmplat pe la ora opt seara.

Am înaintat după aceea vreo jumătate de milă, fără să descopăr urmă de aşezare omenească sau picior de locuitor — e adevărat, eram atât de slăbit, încât se poate să nu-i fi văzut.

Din pricina oboselii, căldurii şi a vreo jumătate de pintă de brandy, pe care o băusem când am părăsit vasul, m-am po­menit picotind.

M-am tolănit pe iarba foarte măruntă şi moale şi am adormit mai adânc decât îmi amintesc să mi se fi întâmplat vreodată, după socotelile mele cam la vreo nouă ceasuri, pentru că la deşteptare tocmai se crăpa de ziuă.

Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mişca, deoarece cum stam aşa culcat pe spate, mi-am simţit atât braţele cât şi picioarele legate zdravăn de pământ de o parte şi de alta, iar părul meu lung şi des, prins şi el în acelaşi fel.

Am simţit de asemenea că tot trupul, de la subsuori până la coapse, e legat cu fire subţiri. Puteam privi numai în sus; soarele începea să dogo­rească, iar lumina îmi supăra ochii. Auzeam în jurul meu un zgomot nedesluşit, dar din poziţia în care mă găseam nu izbu­team să văd altceva decât cerul. N-a trecut mult şi am simţit ceva ca o vietate mişcându-se pe piciorul meu stâng, înaintând binişor pe piept şi oprindu-mi-se în dreptul bărbiei;

plecându-mi ochii pe cât puteam, am desluşit o făptură omenească ce n-avea nici şase incii înălţime, cu un arc şi o săgeată în mâini şi cu o tolbă de săgeţi la spate. Între timp, am sim­ţit cel puţin patruzeci de alte fiinţe asemănătoare (aşa am bă­nuit) urmând-o pe cea dintâi.

Cuprins de o uimire fără margini, am răcnit atât de tare, încât au luat-o cu toţii la fugă înapoi, înfricoşaţi, iar câţiva dintre ei, după cum mi s-a spus mai târziu, au fost răniţi în urma căzăturilor, când au încercat să sară de pe mine jos, pe pământ. Aceasta nu i-a împiedicat, totuşi, să se întoarcă peste puţin timp, iar unul din ei care se avântase până într-un loc de unde putea să-mi vadă toată faţa, şi-a ridicat braţele şi ochii în semn de mirare şi a strigat cu o voce piţigăiată, dar desluşită: Hekinah degul! Ceilalţi au repetat aceste cuvinte de mai multe ori. dar atunci nu le-am putut pricepe înţelesul.

Îşi poate lesne închipui cititorul că în tot acest timp eram într-o poziţie foarte neplăcută; în cele din urmă, zbătându-mă ca să mă eliberez, am avut norocul să rup legăturile şi să smulg ţăruşii ce-mi ţintuiau braţul stâng de pământ, pentru ca, ridicându-l până în dreptul ochilor, să descopăr metodele pe care le folosiseră ca să mă lege. Totodată, cu o smucitură vio­lentă care îmi pricinui o durere cumplită, am desfăcut puţin firele ce-mi legau părul pe partea stângă, atât cât era nevoie ca să pot întoarce capul cu vreo două incii. Omuleţii o rupseră însă la fugă pentru a doua oară, înainte ca eu să-i pot prinde; apoi îndată începură să scoată nişte ţipete puternice şi foarte ascuţite, iar când acestea încetară, unul dintre ei strigă din răsputeri: Tolgo fonac.

O clipă mai târziu, am sim­ţit mai mult de o sută de săgeţi înfigîndu-mi-se în mâna stângă şi înţepându-mă ca tot atâtea ace. Pe urmă, au tras o altă salvă în aer, aşa cum facem noi cu bombele în Europa. Multe din aceste săgeţi au căzut, cred, pe trupul meu (cu toate că nu le-am simţit), iar câteva pe faţă, pe care mi-am acoperit-o în­dată cu mâna stângă. Când încetă această ploaie de săgeţi, am început să gem de necaz şi de durere şi când am încercat din nou să mă eliberez, au tras o altă salvă, mai puternică decât prima, în timp ce câţiva căutau să mă împungă cu su­liţele în coaste: dar, din fericire, eram îmbrăcat cu o scurtă din piele de bivol, pe care nu au putut-o străpunge.

Am soco­tit că lucrul cel mai cuminte este să stau nemişcat şi mă gîndeam să rămân aşa până la căderea nopţii, când aş fi putut să-mi desfac legăturile cu ajutorul mâinii stângi. Cit despre localnici, eram îndreptăţit să-mi închipui că voi putea face faţă celei mai mari oştiri pe care ar fi fost în stare să o aducă împotriva mea, dacă erau toţi de mărimea omuleţului pe care-l văzusem. Soarta însă voi altfel. Văzând că stau liniştit, omuleţii încetară să mai arunce săgeţi; totuşi, după zgomo­tul pe care îl auzeam, mi-am dat seama că numărul lor spo­rise, iar la o depărtare de vreo patru yarzi de mine, în dreptul urechii mele drepte, timp de o oră am auzit un ciocănit ca acela pe care îl fac oamenii când construiesc.

Întorcând capul într-acolo, în măsura în care îmi îngăduiau ţăruşii şi firele, am văzut o estradă ridicată cam la un picior şi jumă­tate deasupra pământului, în stare să ţină patru localnici, pre­cum şi câteva scări sprijinite de ea. De pe această estradă, unul dintre ei, după toate semnele o persoană cu vază, ţinu o cuvântare lungă din care n-am înţeles o iotă. Am uitat să amintesc că înainte de a-şi începe discursul, importantul per­sonaj strigă de trei ori Langro dehul sân (atât aceste cuvinte cât şi primele mi-au fost mai apoi repetate şi explicate). După care, vreo cincizeci de omuleţi veniră îndată şi tăiară firele care-mi legau partea stângă a capului, ceea ce mi-a dat pu­tinţa să-l întorc spre dreapta şi să cercetez înfăţişarea şi ges­turile celui ce urma să vorbească. Părea de vârstă mijlocie şi era mai înalt decât ceilalţi trei care-l însoţeau: dintre aceştia, pajul care-i ţinea trena era ceva mai mare decât degetul meu mijlociu; ceilalţi doi stăteau de o parte şi de alta ca să-l ajute.

Ai fi zis că vorbitorul e un orator înnăscut; după câte am înţeles, recurgea când la ameninţări, când la făgăduieli, când la milă şi bunătate. Am răspuns prin câteva cuvinte, dar în modul cel mai umil cu putinţă, ridicându-mi mâna stângă şi amândoi ochii către soare, ca pentru a-l lua drept martor; şi cum eram hămesit de foame, căci ultima dată când îmbu­casem ceva fusese cu câteva ore înainte de a părăsi vasul, natura îşi cerea drepturile atât de stăruitor, încât nu m-am pu­tut stăpâni şi mi-am arătat nerăbdarea (poate împotriva regulilor stricte ale buneicuviinţe), ducându-mi de mai multe ori degetul la gură ca să-i fac să priceapă că mi-e foame.

Hurgo (aşa-i spun ei unui mare dregător, după cum am aflat mai târziu) m-a înţeles numaidecât.

El coborî de pe estradă şi porunci să se ridice mai multe scări de o parte şi de alta a trupului meu; peste o sută de localnici urcară treptele şi se îndreptară spre gura mea, încărcaţi cu coşuri pline de carne, trimise la porunca regelui de îndată ce acesta fusese înştiinţat de sosi­rea mea. Mi-am dat seama că era carnea unor animale felu­rite, dar nu le-am putut deosebi după gust; ciosvîrte, muşchi şi pulpe aducând cu cele de oaie, foarte bine pregătite, dar mai mici decât aripile unei ciocârlii. Înghiţeam câte două-trei dintr-o singură îmbucătură, precum şi câte trei pâini odată, mari cât nişte alice. Omuleţii mă îndopau de zor şi-şi arătau în fel şi chip mirarea şi uimirea faţă de un om atât de mare şi de mâncăcios.

Am făcut apoi un alt semn, ca să le arăt că mi-e sete. După felul cum mâncasem şi-au făcut socoteala că o canti­tate mică nu va fi de ajuns; şi cum era un popor foarte in­genios, au ridicat cu ajutorul frânghiilor unul din cele mai mari poloboace de-ale lor, apoi l-au dat de-a dura spre mâna mea şi l-au desfundat; iar eu l-am băut dintr-o sorbitură — nimic mai lesne, pentru că nu conţinea mai mult de o jumă­tate de pintă şi aducea la gust cu un vin slab de Burgundia, dar mult mai plăcut. Mi-au adus şi al doilea butoi, pe care l-am sorbit în acelaşi fel; apoi le-am făcut semn să mai aducă, însă nu mai aveau, Săvârşind cu aceste minuni, au scos chiote de bucurie şi au încins un dans pe pieptul meu, repetând de mai multe ori cuvintele Hekinah degul.

Mi-au dat să înţeleg prin semne că trebuie să arunc cele două butoaie, după ce mai întâi, prin strigăte de Boiach mevolah, îi preveniră pe oameni să se dea la o parte; iar când au văzut butoaiele rostogolindu-se prin aer, izbucniră toţi într-un singur glas: He­kinah degul. Mărturisesc că în timp ce omuleţii forfoteau în­coace şi încolo pe trupul meu, tare mă simţeam ispitit să apuc vreo patruzeci-cincizeci dintre primii pe care i-aş fi pu­tut ajunge şi să dau cu ei de pământ. Dar amintirea celor ce păţisem — şi nu era, de bună seamă, lucrul cel mai rău ce mi-l puteau face — precum şi făgăduiala prin care mă lega­sem în faţa lor — pentru că aşa îmi tălmăceam eu supune­rea — izgoni curând aceste gânduri.

De altfel, mă socoteam acum legat prin legile ospitalităţii de un popor care mă ome­nise cu atâta cheltuială şi dărnicie. Şi totuşi, în sinea mea, nu mă puteam îndeajuns dumiri asupra curajului acestor mu­ritori pricăjiţi, care cutezau să se caţăre şi să mişune pe trupul meu când aveam o mână liberă, şi care nu tremurau la vederea unei fiinţe atât de uriaşe, cum trebuie să le fi părut eu. Nu trecu mult şi văzând că nu le mai cer carne, înaintea mea se înfăţişă un dregător de seamă venind din partea Majestăţii Sale împăratul. Excelenţa sa mi se urcă pe partea mai subţire a pulpei piciorului drept, înainta spre faţa mea urmat de vreo doisprezece curteni şi, prezentându-mi o hârtie cu si­giliul regal pe care mi-o vârî sub nas, vorbi vreo zece minute fără să dea vreun semn de mânie, totuşi cu un fel de nestră­mutată hotărâre, arătând adesea cu degetul drept înainte.

După cum am aflat mai târziu, arăta spre capitala ţării, aşezată la vreo jumătate de milă mai departe, unde urma să fiu dus po­trivit încuviinţării date de rege în Consiliu. Am răspuns prin câteva cuvinte, rostite de-a surda, şi mi-am dus mâna liberă spre cealaltă, trecând-o peste capul Excelenţei Sale, ca nu cumva să-l rănesc pe el sau pe cineva din suită, apoi spre cap şi trup, ca să-l fac să priceapă că doresc să fiu liber. Mi s-a părut că m-a înţeles destul de bine, căci a dat din cap dezaprobator şi a făcut o mişcare cu mâna, ca să arate că tre­buie să fiu dus ca prizonier. Mai făcu totuşi şi alte semne ca să înţeleg eu că mă aşteaptă destulă mâncare şi băutură, precum şi un tratament foarte bun. La acestea, m-am gândit iarăşi să încerc să-mi desfac legăturile, dar când am simţit din nou usturimea săgeţilor care îmi băşicaseră faţa şi mâinile, precum şi rănile în care unele din ele rămăseseră înfipte, şi când am observat de asemenea că numărul duşmanilor mei sporise, am încercat să le arăt prin semne că pot face cu mine ce vor.

Hurgo şi suita lui s-au retras atunci, foarte curtenitori şi cu chipurile voioase. Puţin după aceea mulţimea scoase un strigăt şi cuvintele Peplom selan fură rostite de câteva ori în şir. Totodată, am simţit cum un mare număr de oameni îmi desfăceau legăturile de pe partea stângă, astfel încât am fost în stare să mă întorc pe partea dreaptă şi să mă uşurez de apă, spre marea uimire a oamenilor care, bănuind după miş­cările mele ce aveam de gând să fac, au croit de îndată o pârtie, dându-se la dreapta şi la stângă ca să se ferească-de şuvoiul ce ieşea din mine cu zgomot şi putere.

Mai întâi, însă, mi-au uns faţa şi mâinile cu un fel de alifie foarte plăcută la miros şi care, după câteva minute, îndepărtă usturimea pri­cinuită de săgeţi. Toate acestea, precum şi mâncarea şi bău­tura lor întremătoare, m-au moleşit şi îmbiat la somn. După cum am fost încredinţat mai târziu, am dormit vreo opt cea­suri; şi nu e de mirare, pentru că doctorii, la porunca împă­ratului, amestecaseră o băutură adormitoare în butoaiele de vin.

Se pare că din prima clipă când am fost descoperit dor­mind pe ţărm, după naufragiu, împăratul a şi fost înştiinţat printr-o ştafetă şi a hotărî în Consiliu să fiu legat în chipul arătat (lucru care s-a petrecut noaptea, în timp ce dormeam), să mi se aducă mâncare şi băutură din belşug şi să se constru­iască o maşină care să mă transporte în capitală.

Hotărârea aceasta poate să pară îndrăzneaţă şi primej­dioasă şi sunt încredinţat că nici un cap încoronat din Europa, într-o situaţie asemănătoare, n-ar proceda în felul acesta. To­tuşi, după părerea mea, a fost o hotărâre cât se poate de în­ţeleaptă şi mărinimoasă, deoarece, presupunând că oamenii aceştia ar fi încercat să mă omoare cu lăncile şi săgeţile lor în timp ce dormeam, eu m-aş fi trezit fără îndoială de la prima înţepătură şi m-aş fi înfuriat atât de rău, încât, cu puteri înze­cite, aş fi rupt firele ce mă legau; şi cum ei nu ar fi fost în stare să se opună nu puteau s-aştepte milă şi îndurare din partea mea.

Oamenii aceştia sunt matematicieni neîntrecuţi şi au ajuns la o mare desăvârşire în domeniul mecanicii, datorită spriji­nului şi încurajării împăratului, un vestit proteguitor al învă­ţăturii, împăratul are mai multe maşini, aşezate pe roţi, pen­tru transportul copacilor şi al altor obiecte grele. Cele mai mari vase de război ale sale, dintre care unele de nouă pi­cioare lungime, şi le făureşte adesea în pădurile cu lemn bun de construcţii, apoi le transportă cu ajutorul acestor maşini, ce străbat o distanţă de trei-patru sute de yarzi până la mare. Cinci sute de dulgheri şi ingineri s-au pus imediat pe lucru, pentru a construi cel mai mare vehicul de până atunci. Era o construcţie de lemn, înaltă de trei incii, lungă de şapte picioare şi lată de patru, mişcându-se pe douăzeci şi două de roţi.

Strigătul pe care îl auzisem se datora sosirii acestei că­ruţe care, dacă nu greşesc, pornise la drum la vreo patru ore după naufragiul meu. Lucrul cel mai greu, după ce au adus căruţa şi au aşezat-o paralel cu mine (cum stăteam culcat), era să mă ridice pe ea. În acest scop, au fost bătuţi în pământ optzeci de stâlpi, fiecare înalt de un picior, şi odgoane foarte rezistente, de grosimea sforii de împachetat, au fost prinse cu cârlige de nenumărate benzi cu care lucrătorii îmi legaseră gâtul, mâinile, trunchiul şi picioarele. A fost nevoie de nouă sute de oameni dintre cei mai voinici, ca să tragă în sus aceste odgoane cu ajutorul a numeroase macarale fixate pe stâlpi; şi astfel, în mai puţin de trei ore, am fost ridicat şi aruncat în căruţă şi, acolo, legat fedeles. Toate acestea mi s-au po­vestit mai târziu, pentru că în timpul cât au lucrat, eu zăceam cufundat într-un somn adânc, datorită licoarei aceleia adormi­toare, turnată în băutură. O mie cinci sute dintre cei mai vânjoşi cai ai împăratului, fiecare înalt cam de patru incii şi ju­mătate, au fost înhămaţi, ca să tragă căruţa spre capitală, care, aşa cum am spus, se afla la o jumătate de milă de­părtare.

La vreo patru ore după ce-am pornit, m-am deşteptat din pricina unei întâmplări din cale afară de caraghioase. Cum că­ruţa se oprise puţin, căci trebuia dreasă pe alocuri, doi sau trei locuitori mai tineri, împinşi de curiozitate, au vrut să vadă cum arăt când dorm. După ce s-au urcat în căruţă şi au înaintat tiptil înspre faţa mea, unul din ei, un ofiţer din gardă, vârî capătul ascuţit al suliţei sale destul de adânc în nara mea stângă, şi mă gâdilă de parcă mi-ar fi băgat un pai, făcându-mă să strănut violent; omuleţii au luat-o la goană şi s-au fă­cut nevăzuţi, iar eu abia trei săptămâni mai târziu am aflat de ce m-am trezit aşa de brusc.

După drumul lung străbătut în a doua jumătate a zilei, am făcut un popas peste noapte, eu fiind păzit de fiecare parte de câte cinci sute de străji, jumătate cu torţe, jumătate cu arcuri şi săgeţi, gata să tragă în mine la cea mai mică mişcare. A doua zi, o dată cu răsăritul soarelui, ne-am reluat călătoria şi pe la amiază am ajuns la vreo două sute de yarzi de porţile oraşului.

Împăratul şi toată curtea veniră în întîmpinarea noastră, dar ofiţerii lui superiori nu voiau cu nici un chip să lase pe Majestatea Sa să-şi pună persoana în primejdie, urcându-se pe trupul meu. În locul unde se oprise căruţa, se ridica un vechi templu, socotit cel mai mare din întreaga împărăţie.Cu câţiva ani în urmă, fiind pângărit de un omor nefiresc, templul, datorită evlaviei oamenilor acelora, era socotit acum un lăcaş profa­nat şi de aceea fusese dat spre folosinţă, iar toate ornamen­tele şi mobila fuseseră scoase. Se hotărî ca eu să locuiesc în acest edificiu.

Marea poartă dinspre miazănoapte avea o înăl­ţime de vreo patru picioare şi o lăţime de aproape două pi­cioare, aşa că mă puteam strecura cu uşurinţă.

Fiecare canat al porţii avea câte o ferestruică, la o înălţime de mai mult de şase incii de la pământ; prin cea din stânga, fierarul regelui vârî nouăzeci şi unu de lanţuri, asemănătoare ca formă şi mă­rime cu acelea care atârnă la ceasul doamnelor din Europa, apoi le fixă de piciorul meu stâng cu treizeci şi şase de la­căte. În faţa templului, pe partea cealaltă a şoselei şi la o depărtare de douăzeci de picioare, era un turn de cel puţin cinci picioare înălţime. În acest turn se urcă împăratul şi mulţi dregători de frunte ai curţii sale, ca să mă poată vedea — lucru pe care l-am aflat mai târziu — pentru că eu nu-i puteam zări pe ei. După socotelile lor, mai mult de o sută de mii de locuitori ieşiseră din oraş în acelaşi scop; şi, în ciuda paznicilor, cred că nu mai puţin de zece mii de oameni s-au urcat cu ajutorul scărilor, în mai multe rânduri, pe trupul meu.

În curând însă fu publicată o proclamaţie, interzicând aceasta sub pedeapsa cu moartea. Când lucrătorii şi-au făcut socoteala că eu nu mai pot scăpa, au tăiat toate sforile care mă ţineau legat, iar eu m-am sculat în picioare, abătut cum nu mai fusesem niciodată.

Larma şi uimirea oamenilor când m-au văzut sculându-mă şi umblând nu pot fi zugrăvite. Lanţurile care îmi ferecau piciorul stâng, lungi de vreo doi yarzi, nu numai că-mi dădeau libertatea să mă mişc încoace şi încolo, ci, fiind fixate la patru incii de poartă, îmi îngăduiau să mă strecor înăuntru şi să mă întind cât eram de lung pe pardo­seala templului.