Capitan la cincisprezece ani

- citeste gratuit -

In ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică şi la 165° 19' longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich. ...

Puzzle

- Gratuit -

Joc de indemânare care constă în potrivirea de piese cu frânturi de imagini pentru realizarea imaginilor unor animale, insecte, cuvinte, peisaje, etc. Jocurile au cate 16 piese care se potrivesc la formarea imaginilor.

 

Divizori

- Gratuit -

Matematica.Videoclip. Ce sunt divizorii, cum se calculeaza, ce este un numar divizibil, intrebari la care afli raspunsul prin vizionarea lectiei.

Fractii

- Gratuit -

Matematica.Videoclip.Ce este o fractie, din ce este formata o fractie, cum se calculeaza, care sunt denumirile practice ale unor fractii, intrebari la care afli raspunsul prin vizionarea lectiei.

Mara

- de citit gratuit -

  A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, ...mai mult !

Print şi cersetor

- de citit gratuit-

În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă din cel de al doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu-l dorea, se născu într-o familie săracă, ce avea numele de Canty. În aceeaşi zi, un alt copil englez se năştea într-o bogată familie cu numele de Tudor, care îl dorea, însă toată Anglia.  ...mai mult !

La oglinda

- de citit gratuit-

Azi am să-ncrestez în grindă –
Jos din cui acum, oglindă !
Mama-i dusă-n sat ! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
                      Cu zăvorul.

Fram ursul polar

- de citit gratuit -

Tigrii intrau în arenă unul câte unul. Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. Nu ridicau nici în dreapta, nici în stânga ochii lor galbeni ca de sticlă. După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare.Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. ....mai mult!

Calatoriile lui Gulliver

-de citit gratuit -

...............................

Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mişca, deoarece cum stam aşa culcat pe spate, mi-am simţit atât braţele cât şi picioarele legate zdravăn de pământ de o parte şi de alta, iar părul meu lung şi des, prins şi el în acelaşi fel. ...mai mult!

Stefan cel Mare

- de citit grtuit -

... Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii ţării, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoctist în frunte, şi norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea“; aici se opreşte cu arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit vrăjmaşul. ...mai mult!

Legenda imparatului Alexandru Macedon

- de citit gratuit -

Imparatea la rasarit in India marele Por-imparat, si la amiazazi domnea peste Persia marele Dariei imparat, iara Merlichei imparat stapanea Ramul si tot Apusul cu toti crai; si la Macedonia era Filip craiul. Iara peste Eghipet imparatea Netinav imparat, carele era filosof mare, si fermecator si cetitor de stele, si era atat de maiestru cat lua bunatatile si dulceata de la patru tari, adica:graul, vinul, untul si mierea. ... mai mult!

Somnoroase pasarele

Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna, 
Se ascund în ramurele -
Noapte buna!

Sabia de foc

- diafilm gratuit - 

E mult de atunci... Intr-o zi de tomna, vaile Trotusului rasunau de larma baietilor din Borzesti care iesisera cu caii la pascut. Se luptasera intre ei, luandu-se la tranta, arucand cu ghioagele, ori incercand sa nimireasca o tinta cu sageta cat mai departe ... 

Puiul

- diafilm gratuit -

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib ...

Stii numele pasarii ?

- gratuit -

Dupa imagine si cateva litere ajutatoare identifica pasarea. Scrii numele pasarii intr-caseta si apoi click pe butonul "Verificare". Daca nu stii numele atunci click pe butonul "Nu stiu". Un joc care te invata sa identifici pasarile si sa le inveti numele !  


Zâna mării

de Hans-Christian Andersen

Departe-n   largul   mării   apa   e   albastră   ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge  până  la  fund;  ar  trebui  să  pui  o  mulţime  de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.

Să nu credeţi însă că acolo nu-i decât nisip şi mâl; nu,  acolo  cresc  copaci  ciudaţi  şi  ierburi  ciudate,  şi tulpinile şi frunzele lor sunt aşa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mişcare a apei, parcă ar fi vii. Toţi  peştii,  mici  şi  mari,  se  strecoară  printre  ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea  mai  mare  adâncime  e  palatul  împăratului  mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt  de  chihlimbar  străveziu;  acoperişul  e  făcut  din scoici care se deschid şi se închid după cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul  şi  ar  fi  destul  să  împodobească  măreţ  coroana unui rege.

Împăratul mării era de multă vreme văduv şi casa i-o ţinea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înţeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe  coadă,  pe  când  nobilii  aveau  numai  câte  şase. Încolo,  era  femeia  vrednică,  mai  ales  că  ţinea  foarte mult  la  nepoatele  ei,  domniţele  mării.  Acestea  erau şase la număr şi toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingaşă şi moale ca o petală de trandafir, ochii albaştri ca nişte lacuri adânci, dar, ca şi celelalte, nu avea picioare şi trupul în partea de jos avea o coadă de peşte.

Toată ziua fetele se jucau prin odăile palatului din ai  cărui  pereţi  creşteau  flori  vii.  Când  deschideau ferestrele de chilimbar, intrau înăuntru peşti, aşa cum intră  la  noi  rândunelele  când  deschidem  ferestrele. Peştii veneau până-n preajma domniţelor, mâncau din palmă şi se lăsau mângâiaţi.

Afară,  în  faţa  palatului  era  o  grădină  mare  cu copaci roşii şi albaştri; poamele străluceau ca aurul şi florile  ca  focul,  şi  tulpinile  şi  frunzele  se  mişcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin şi albastru ca o flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră,  încât  ai  fi  crezut  că  eşti  sus  în  văzduh  cu cerul  deasupra  şi  dedesubt  şi  nu  că  eşti  în  fundul mării. Când apa era liniştită se putea zări soarele ca o floare mare, roşie, din care se revărsa lumina.

Fiecare domniţă îşi avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce-i plăcea. Una dăduse stratului ei de flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să şi-l facă pe-al ei după  chipul  ei  însăşi,  iar  cea  mai  mică  îşi  făcuse stratul rotund ca soarele şi sădise numai flori roşii ca şi  el.  Domniţa  cea  mai  mică  era  o  fată  tăcută  şi gânditoare  şi  în  timp  ce  surorile  ei  adunau  toate lucrurile   ciudate   care   căzuseră   de   prin   corăbii scufundate,  ea,  în  afară  de  florile  cele  roşii,  care semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o statuie. Era un băiat frumos, sculptat din marmură albă şi pe care-l  găsiseră  într-o  zi  prăbuşit  în  fundul  mării. Domniţa  a  sădit  lângă  statuie  volbură  trandafirie  şi volbura a crescut şi ramurile ei atârnau peste băiatul de marmură aplecându-se către nisipul albastru de pe jos,  pe  care  umbra  se  aşternea  albastră  şi  tremura întruna  ca  şi  ramurile.  Ai  fi  zis  că  vârful  şi  cu rădăcinile se jucau împreună şi parcă tot voiau să se sărute.

Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică-sa mereu trebuia să-i spuie tot  ce  ştie  despre  corăbii  şi  despre  oraşe,  despre oameni   şi   despre   animalele   care   trăiesc   sus   pe pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că sus, pe  pământ,  florile  au  mireasmă,  nu  ca  florile  din fundul  mării,  care  n-au  parfum,  şi  că  pădurile  sunt verzi,   iar   peştii   care   se   zăresc   printre   ramurile copacilor cântă de ţi-i mai mare dragul; bunica le zicea păsările  peşti,  fiindcă  altfel  fetele  n-ar  fi  priceput  ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări.

―  Când  aveţi  să  împliniţi  cincisprezece  ani ― spunea bunica ― o să aveţi voie să ieşiţi la faţa mării, să  vă  aşezaţi  pe  stâncă  la  lumina  lunii  şi  să  vedeţi corăbiile cele mari, şi o să vedeţi şi oraşe, şi păduri.

Şi iată că a venit vremea când sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. Între surori era deosebire tot de câte un an, aşa că cea mai mică era cu cinci ani mai tânără decât cea mai mare şi mai avea deci de aşteptat cinci ani până să ajungă şi ea să se ridice din fundul mării şi să vadă cum e la noi pe pământ. Cea mai mare a făgăduit celorlalte să le povestească ce a văzut şi ce lucruri frumoase a găsit; fiindcă ce le spunea bunica nu  le  era  destul,  voiau  să  afle  mai  mult  decât  ce povestea ea.

Nici una nu era aşa de curioasă cum era cea mai mică, tocmai ea care avea de aşteptat mai mult decât toate,  şi  care  era  aşa  de  cuminte  şi  de  gânditoare. Adeseori,   noaptea,   deschidea   fereastra   şi   stătea ceasuri  întregi  uitându-se  prin  apa  albăstruie  cum peştii  dădeau  din  coadă  şi  din  aripioare.  Putea  să zărească luna şi stelele; de-acolo din fund se vedeau şters prin apă, însă mult mai mari decât le vedem noi. Când pe sub ele trecea deodată ceva care semăna cu un nor negru, ea ştia că era o balenă care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni mulţi; desigur că ei nici nu se gândeau că o fată drăgălaşă din fundul mării stă dedesubt şi îşi întindea mâinile albe către pântecele corăbiei.

Şi  aşa  cum  am  spus,  domniţa  cea  mai  mare împlinise  cincisprezece  ani  şi  avea  nevoie  acuma  să iasă la faţa mării.

Când  s-a  întors  avea  o  sumedenie  de  lucruri  de povestit, dar mai frumos decât toate era, zicea ea, să stai pe un grind de nisip la lumina lunii, când marea e liniştită, şi să te uiţi la oraşul aşezat pe coasta mării, în  care  strălucesc  lumini  ca  sute  de  stele,  să  auzi muzica şi vuietul trăsurilor şi al oamenilor, să priveşti turnurile bisericilor şi să asculţi clopotele. Şi sora cea mai tânără ardea de dorinţa de a vedea toate aceste lucruri şi asta tocmai din pricină că nu putea să se ducă  să  stea  sus  pe  pământ.  Seara  s-a  dus  iar  la fereastră şi s-a uitat prin apa albastră; se gândea cum o fi oraşul cel zgomotos şi i se părea că aude clopotele.

Peste un an, altă soră de-a ei a căpătat învoire să se urce la faţa apei şi să înoate până unde-o vrea. A ieşit din mare când asfinţea soarele şi priveliştea asta i s-a părut că-i cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur şi nourii erau aşa  de  minunaţi,  cum  nici  nu  se  putea  închipui, zburau pe cer, roşii şi albaştri, dar şi mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung şi alb, un stol de lebede către soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri şi curând după aceea a pierit şi lumina trandafirie care umplea faţa mării şi nourii.

A mai trecut un an şi s-a urcat sus şi sora de-a treia. Asta era cea mai îndrăzneaţă din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte şi de alta, erau podgorii; printre păduri minunate se iveau case şi castele şi în copaci erau păsări care cântau. La o cotitură a dat de-un cârd de copii care se scăldau şi se hârjoneau în apă; a vrut să se joace şi ea cu dânşii, dar copiii au fugit speriaţi şi deodată  a  venit  un  animal  mititel  şi  negru;  era  un câine,  dar  ea  nu  mai  văzuse  câini  până  atunci;  a început să latre la dânsa aşa de tare, că ei i-a fost frică şi s-a întors repede înapoi în mare. Şi acuma ea zicea că  niciodată  n-are  să  uite  pădurile,  dealurile  şi  pe copiii aceia drăgălaşi, care puteau să înoate, deşi nu aveau coadă.

Cea  de-a  patra  soră  nu  era  aşa  de  vitează  şi  a rămas  în  mijlocul  mării.  Spunea  că  acolo  e  mai frumos; te uiţi şi vezi până departe de jur împrejur şi cerul  deasupra  e  ca  un  clopot  de  sticlă.  Văzuse  şi corăbii, dar numai de departe tare, parcă erau nişte pescăruşi;  delfinii  poznaşi  se  dădeau  de-a  tumba  şi balenele cele mai mari împroşcau apă pe nări, parcă erau în toate părţile numai fântâni ţâşnitoare.

Şi iată că i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naştere cădea iarna şi de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieşiseră la faţa apei întâia oară. Marea era verde şi în toate părţile pluteau munţi mari  de  gheaţă  şi  fiecare  parcă  era  un  mărgăritar, zicea  ea,  şi  totuşi  erau  mai  mari  decât  turnurile oamenilor.  Aveau  forme  care  de  care  mai  ciudate  şi sclipeau ca nişte diamante. Ea s-a aşezat pe un munte de gheaţă şi corăbierii treceau speriaţi pe lângă dânsa şi  vântul  i  se  juca  prin  păr.  Spre  seară  cerul  s-a înnourat, a început să fulgere şi să tune, iar marea s-a întunecat şi a început să se zbuciume zgâlţâind munţii de   gheaţă   care   străluceau   la   lumina   fulgerelor. Corăbiile  şi-au  strâns  pânzele  şi  pretutindeni  era numai  spaimă  şi  obidă,  ea  însă  şedea  liniştită  pe muntele ei de gheaţă plutitor şi se uita cum fulgerele alunecă în cruciş şi în curmeziş pe cer.

Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oară  la  faţa  apei,  era  încântată  de  lucrurile  noi  şi frumoase  pe  care  le  vedea.  După  aceea  însă,  când urcatul  deasupra  apei  ajungea  să  fie  ceva  obişnuit, fiindcă puteau să iasă la faţa mării când voiau, nu le mai plăcea aşa de tare să se urce sus; ba chiar după o lună de zile fiecare spunea că-i mai frumos jos la ele acasă.

Acum,  după  ce  toate  se  făcuseră  mari,  se  luau uneori  la  braţ şi  se  urcau  seara  împreună  deasupra apei;  surorile  aveau  glasuri  frumoase,  mai  frumoase decât  ale  oamenilor,  şi  când  era  furtună  şi  ele  să gândeau  că  au  să  se  scufunde  multe  corăbii,  se duceau  pe  lângă  corăbii  şi  cântau  şi-n  cântecele  lor spuneau  ce  frumos  e  pe  fundul  mării.  Îi  rugau  pe corăbieri  să  nu  le  fie  teamă  dacă  se  scufundă,  dar corăbierii  nu  pricepeau  limba  lor  şi  credeau  că vorbeşte furtuna. Şi ei nu putea să vadă frumuseţile din  fundul  apei,  fiindcă  atunci  când  corabia  se scufunda  corăbierii  se  înecau  şi  ajungeau  morţi  la palatul împăratului mării.

Când  surorile  celelalte  se  urcau  deasupra  mării, sora cea mai mică rămânea singuratică şi se uita după ele, şi mai că-i venea să plângă, dar zânele mării n-au lacrimi şi de aceea durerea lor e şi mai mare.

― O, de-aş împlini o dată cincisprezece ani!, ofta ea; de pe acum ştiu că lumea de pe pământ şi oamenii au să-mi fie dragi!

În sfârşit, a împlinit cincisprezece ani.

―  Acum  eşti  mare ―  i-a  spus  bunica,  mama împăratului mării. Hai să te gătesc şi pe tine ca şi pe surorile tale!

Şi i-a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de  mărgăritar;  şi  i-a  mai  prins  de  coadă  opt  stridii mari, ca să-i însemne rangul.

― Mă doare ― a zis domniţa.

― Trebuie să rabzi; măreţia se ţine cu osteneală!

O!, ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreţie şi  şi-ar  fi  scos  bucuros  cununa  cea  grea;  florile  cele roşii  din  grădină  o  prindeau  mai  bine,  dar  nu  avea încotro.  Şi-a  luat  rămas  bun  de  la  bunică-sa  şi  s-a urcat, uşoară ca o picătură de aer, prin apă.

Soarele  tocmai  asfinţise  când  şi-a  scos  capul  din mare, dar nourii mai străluceau roşii şi aurii şi pe cer se ivise luceafărul de seară. Văzduhul era molcom şi răcoros, şi marea era liniştită. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge şi numai cu o pânză întinsă, fiindcă vântul nu bătea deloc; pe funii şi pe catarge şedeau mateloţi. De pe corabie venea zvon de muzici şi de cântece şi deodată sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis că fluturau în aer steagurile tuturor popoarelor.

Zâna cea mică s-a dus până  la  fereastra  cabinei  şi  s-a  uitat.  Înăuntru  erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea  să  aibă mai mult de cincisprezece ani.  Astăzi  era  ziua  lui  de  naştere  şi  de  acea  era petrecere  pe  corabie.  Marinarii  dansau  pe  punte  şi când prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna s-a speriat şi s-a scufundat repede în apă. Dar n-a stat mult  şi  şi-a  scos  capul  şi  când  s-a  uitat  în  văzduh parcă toate stelele cerului cădeau pe ea. Niciodată nu văzuse ea asemenea minunăţii de artificii. Sori mari se destrămau, împroşcând flăcări, peşti zburători pluteau în  aer  şi  totul  se  oglindea  în  apa  strălucitoare.  Pe corabie era atât de multă lumină, încât se desluşeau bine nu numai oamenii, dar chiar şi fiecare funie. Ce frumos  era  prinţul.  Strângea  mâinile  celorlalţi  şi zâmbea, şi muzica cânta.

S-a făcut târziu, dar zâna nu-şi mai putea dezlipi ochii de la corabie şi de la prinţul cel tânăr şi frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete către cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, însă în adâncul mării era vuiet şi zbucium. Zâna stătea la faţa apei, valurile o ridicau şi o legănau şi ea se uita pe fereastra cabinei. A început să bată vântul şi corabia şi-a desfăcut una câte una pânzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început să fulgere.  Venea  furtuna.  Mateloţii  au  strâns  pânzele.

Corabia  a  pornit  repede,  legănându-se  pe  marea vânzolită, valurile se înălţau ca nişte munţi negri care parcă voiau să se rostogolească peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebădă, apoi ieşea iar la iveală printre talazurile înalte şi se lăsa iar în jos. Zânei i se păru că-i un joc vesel al corăbiei, dar celor din corabie nu li se părea deloc că-i aşa. Nava trosnea tot mai tare, pereţii s-au  spart  de  izbiturile  valurilor,  apa  a  pătruns înăuntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papură, şi corabia s-a culcat pe-o parte şi apa a început s-o cuprindă. Acum de-abia zâna şi-a dat seama că cei de pe corabie erau în primejdie; chiar şi ea trebuia să se ferească de bârnele şi lemnele care se desfăceau din corabie  şi  erau  împinse  de  valuri  în  toate  părţile. Câteva clipe a fost aşa de întuneric, încât nu se mai putea zări nimic, pe urmă, la lumina fulgerelor, toţi cei de  pe  corabie  s-au  văzut;  zâna  căuta  din  ochi  pe prinţul  cel  tânăr. 

Deodată  l-a  zărit  scufundându-se împreună cu corabia şi pierind în apă. Mai întâi s-a bucurat că el are să ajungă jos la ea acasă, dar îndată după aceea s-a gândit că oamenii nu pot trăi în apă şi prinţul  n-are  să  poată  ajunge  decât  mort  la  palatul tatălui ei. Nu, nu trebuie să moară, s-a gândit ea şi repede a pornit înot printre bârnele şi scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s-o lovească şi s-o vatăme. Şi atunci s-a dat la fund, apoi a ieşit mai departe din apă, până a ajuns lângă prinţul care de-abia mai putea să înoate din pricină că valurile  puternice  îl  acopereau  mereu;  braţele  şi picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoşi clipeau gata să se închidă şi chiar s-au închis şi el ar fi murit  desigur  dacă  n-ar  fi  fost  zâna.  La  prins  cu  o mână şi cu cealaltă i-a ţinut capul deasupra apei şi s-a lăsat cu dânsul în voia valurilor.

Dimineaţa s-a făcut iar vremea frumoasă, dar din corabie nu mai rămăsese nimic. Soarele a răsărit roşu, strălucitor,  din  apă  şi  la  razele  lui,  obrajii  prinţului parcă  s-au  înviorat,  dar  ochii  tot  închişi  au  rămas. Zâna l-a sărutat pe frunte şi i-a dat într-o parte părul ud. I se părea că seamănă cu statuia din grădina ei din fundul  mării. L-a mai sărutat  o  dată,  dorind  din  tot sufletul ca el să mai trăiască.

Deodată a zărit în faţa ei pământul, cu munţi înalţi şi  albăstrui,  ale  căror  piscuri  străluceau  de  zăpadă parcă ar fi fost nişte lebede care făcuseră acolo popas. Jos, către ţărm, erau păduri verzi şi mai în faţă era o biserică sau o mânăstire, dar ea nu ştia ce era şi vedea că-i o clădire mare. În grădină erau lămâi şi portocali şi în faţa porţii palmieri. Marea făcea aici un mic golf şi apa era liniştită, dar foarte adâncă. Zâna a înotat cu prinţul până la o stâncă de lângă ţărm presărată cu nisip alb şi mărunt şi l-a aşezat pe nisip, sprijinindu-l aşa ca să stea cu capul ridicat şi cu faţa la soare.

În  clădirea  cea  mare  şi  albă  au  început  să  tragă clopotele şi în grădini s-au ivit o mulţime de fete. Zâna s-a ascuns după nişte stânci care ieşeau din apă şi şi-a turnat spumă de mare în păr şi pe piept ca să nu i se vadă faţa şi s-a uitat de după stânci să vadă cine are să vie la prinţ.

N-a trecut mult şi a venit o fată; întâi s-a speriat, dar  îndată  s-a  dus  repede  şi  a  chemat  mai  mulţi oameni şi zâna a văzut cum prinţul şi-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur zâmbindu-le tuturor, numai ei nu, şi nici nu avea cum să-i zâmbească, fiindcă nu ştia că  ea  îl  scăpase  de  la  moarte.  Zâna  s-a  întristat  şi după  ce  l-au  dus  pe  prinţ  în  clădirea  cea  mare  s-a scufundat şi ea mâhnită în apă şi s-a întors la palatul tatălui ei din fundul mării.

Fusese ea tăcută şi gânditoare şi mai înainte, acum însă s-a făcut şi mai tăcută. Surorile au întrebat-o ce-a văzut sus, dar ea nu le-a spus nimic.

În fiecare zi, şi dimineaţa şi seara, ieşea la faţa apei şi se ducea la locul unde îl lăsase pe prinţ. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s-au copt, cum zăpada de pe munţi s-a topit, dar pe prinţ nu-l vedea nicăieri şi de aceea de fiecare dată se întorcea acasă tot mai tristă. Singura ei mângâiere era să se ducă în grădină şi să ia în braţe statuia cea frumoasă de  marmură  care  semăna  cu  prinţul.  De  flori  nu  se mai   îngrijea   şi   ele   crescuseră   ca   nişte   bălării, năpădiseră cărările şi acum îşi împleteau tulpinile şi rămurelele cu crengile copacilor, aşa că pe sub ele era întuneric de-a binelea.

De la o vreme nu s-a mai putut ţine şi a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inimă, şi sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor şi câtorva zâne ale mării, care n-au vorbit despre asta decât cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele ştia cine-i prinţul, văzuse şi ea petrecerea  de  pe  corabie  şi  de  la  ea  s-a  aflat  unde-i palatul lui.

Palatul  acesta  era  clădit  dintr-un  fel  de  piatră galbenă, strălucitoare, cu scări de marmură, din care una  ajungea  chiar  până  la  marginea  mării.  Cupole mari  de  aur  se  ridicau  deasupra  palatului  şi  printre stâlpii care înconjurau clădirea erau statui care parcă erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odăi măreţe cu perdele de mătase şi covoare pe jos şi cu tablouri mari atârnate de pereţi. În mijlocul sălii celei mari era o fântână ţâşnitoare şi apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea  soarele  luminând  apa  şi  plantele  care creşteau în havuz.

Acum zâna ştia unde stă prinţul şi acolo se ducea ea către seară şi şedea pe apă până târziu noaptea. Se apropia  de  ţărm  mult  mai  mult  decât  s-apropiaseră celelalte,  ba  se  ducea  chiar  până  sub  balconul  de marmură care arunca o umbră lungă peste apă. Aici ea se oprea şi se uita la tânărul prinţ, care stătea pe balcon şi credea că e singur în lumina lunii.

De multe ori îl vedea cum, seara, porneşte pe mare pe o corabie cu steguleţe multe la catarg; pe corabie cânta muzica; ea asculta ascunsă în păpurişul verde şi când vântul umfla vălurile ei lungi şi albe ca argintul cine-o  vedea  credea  că-i  o  lebădă  care  îşi  întinde aripile.

Noaptea,  de  multe  ori,  când  pescarii  ieşeau  le pescuit cu făclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre prinţ  şi  se  bucura  că-l  scăpase  de  la  moarte  atunci când îl luase în braţe, pe jumătate mort, şi-l purtase cu dânsa pe valuri. Şi îşi aducea aminte cum şezuse el cu capul pe pieptul ei, şi cum ea îl sărutase, prinţul nu ştia de asta nimic şi nici măcar nu putea s-o viseze.

Zâna cea mică îi îndrăgea tot mai tare pe oameni şitot  mai  tare  ar  fi  vrut  să  trăiască  printre  dânşii  şi lumea lor i se părea mult mai mare decât lumea ei din fundul mării; puteau să meargă cu corăbiile pe apă, să se urce pe munţi până deasupra norilor şi ţările lor se întindeau, cu păduri şi cu câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau o mulţime de lucruri pe care voia să le afle, dar surorile nu ştiau ce să-i spună şi de aceea, într-o bună zi, a întrebat-o pe bunică-sa. Bunica  cunoştea  bine  lumea  de  deasupra  apei  şi-i zicea ţara de deasupra mării.

― Când oamenii nu se îneacă  ― a întrebat-o zâna cea mică ― atunci ei pot să trăiască mereu? Nu mor şi ei aşa cum murim noi aici.

― Ba da ― a răspuns bunica ― mor şi ei şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi putem să trăim şi trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în  spumă  şi  n-avem  nici  măcar  un  mormânt  aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor,  nu  mai  înviem  din  morţi  şi  suntem  ca papura cea verde, care dacă o tai nu mai înverzeşte niciodată.  Oamenii  însă  au  un  suflet  care  trăieşte mereu după ce trupul s-a făcut ţărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Aşa cum urcăm noi la faţa apei şi vedem ţara oamenilor, aşa se urcă ei până la un tărâm necunoscut şi minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată.

― Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor?, a întrebat zâna. Aş da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trăit ca să fiu om măcar o zi şi să pot avea şi eu parte de viaţa cerească.

― La asta nici să nu te gândeşti ― a spus bătrâna. Noi suntem mult mai fericiţi decât oamenii.

―  Va  să  zică  am  să  mor  şi  am  să  mă  prefac  în spumă de mare şi n-am să mai aud muzica valurilor, şi n-am să mai văd soarele? Oare nu pot să fac nimic ca să capăt şi eu un suflet nemuritor?

― Nu ― a spus bătrâna; s-ar putea asta numai dacă vreun om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatăl şi pe mama lui şi s-ar gândi numai la tine, şi te-ar lua de mână,  şi  ţi-ar  jura  dragoste  şi  credinţă  pe  veşnicie. Atunci, sufletul lui ar trece şi în tine şi ai avea şi tu parte  de  fericirea  oamenilor.  Ţi-ar  da  suflet  şi  totuşi sufletul lui şi l-ar păstra! Numai că asta nu se poate întâmpla! Tocmai ceea ce ni se pare nouă că-i frumos, adică coada noastră de peşte, tocmai asta li se pare oamenilor urât; acolo la dânşii, ca să fii frumos trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.

Zâna  a  oftat  şi  s-a  uitat  mâhnită  la  coada  ei  de peşte.

―  Mai  bine  să  ne  bucurăm  de  viaţa  noastră  aşa cum este ― a spus bătrâna. Să înotăm şi să sărim prin apă trei sute de ani cât avem de trăit, după aceea ne rămâne vreme destulă să ne odihnim! Deseară avem bal la curte!

A  fost  o  petrecere  cum  nu  se  poate  vedea  pe pământ. Pereţii şi tavanul sălii de bal erau de sticlă groasă,  dar  străvezie.  Sute  de  scoici  uriaşe,  roze  şi verzui,  stăteau  în  şiruri  de  o  parte  şi  de  alta,  şi  în fiecare ardea un foc albastru care lumina toată sala şi se vedea şi afară prin pereţi, aşa că marea era toată luminată. Se puteau vedea toţi peştii, de tot felul, mari şi  mici,  cum  înotau  pe  lângă  pereţii  de  sticlă;  unii aveau  solzi  roşii,  alţii  îi  aveau  albi  ca  argintul  sau galbeni strălucitori ca aurul. Prin mijlocul sălii curgea o  apă  largă  şi  pe  apa  asta  bărbaţii  şi  femeile  mării dansau  după  cântecul  pe  care-l  cântau  chiar  ei. Oamenii de pe pământ n-au glasuri aşa de frumoase. Zâna cea mică a cântat mai frumos decât toţi şi toţi au bătut din palme după ce au ascultat-o. Şi o clipă s-a bucurat  şi  ea,  fiindcă  ştia  că  are  cea  mai  frumoasă voce de pe pământ şi din mare. După aceea şi-a adus aminte  de  lumea  de  deasupra;  nu  putea  să  uite  pe prinţul cel frumos şi nici să uite părerea ei de rău că n-are  şi  ea  un  suflet  nemuritor  cum  are  el.  S-a întristat aşa de tare, că s-a strecurat printre ceilalţi şi a  ieşit  din  palat  şi,  în  timp  ce  toţi  cântau  şi  se veseleau, s-a dus în grădină şi a şezut acolo, mâhnită până în fundul inimii. Deodată a auzit cornul, sunetele lui pătrundeau înăbuşit prin apă până la dânsa. Şi ea s-a gândit:

„Acum desigur că prinţul pleacă cu corabia pe mare; mi-i mai drag decât tata şi decât mama, şi lui aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Am să fac tot ce am să pot ca să capăt şi eu un suflet fără de moarte! Surorile mele dansează în palat şi nimeni nu mă vede. Am să mă duc la vrăjitoarea mării; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma mă duc la dânsa, poate că-mi dă un sfat şi mă ajută!”

Zâna ieşi din grădină şi se duse către bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrăjitoarea. Nu fusese niciodată acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici  iarbă  de  mare,  era  numai  cenuşiu  şi  gol;  la bulboane apa se învârtea ca nişte roţi de moară şi tot ce lua cu ea ducea în adâncime. Zâna trebui să treacă prin aceste vârtejuri de apă ca să ajungă la tărâmul vrăjitoarei mării, iar aici alt drum nu era decât printr-un mâl care parcă fierbea şi de care zicea vrăjitoarea că e nămolul ei. Casa era în mijlocul unei păduri foarte ciudate. Copacii şi tufişurile erau polipi, pe jumătate animale,  pe  jumătate  plante;  erau  ca  nişte  şerpi  cu sute de capete care ieşeau din pământ; ramurile erau braţe  lungi  şi  vâscoase,  cu  degete  ca  nişte  viermi mlădioşi, şi toate mădularele lor se mişcau mereu, de la rădăcini până în creştet. Tot ce puteau apuca din apă, apucau şi nu mai lăsau. Zâna cea mică s-a oprit din mers, speriată; inima îi bătea cu putere; mai că s-ar fi întors înapoi, dar s-a gândit la prinţ şi la sufletul oamenilor şi a căpătat curaj. Şi-a strâns părul în vârful capului,  ca  să  nu  i-l  apuce  polipii,  şi-a  încrucişat mâinile  pe  piept  şi  s-a  repezit  înainte,  aşa  cum  se reped peştii prin apă, printre polipii cei urâcioşi care îşi întindeau după ea braţele mlădioase ca s-o prindă.

Vedea  cum  polipii  tot  ce  apucau  ţineau  strâns  cu sutele lor de braţe subţiri, parcă-n lanţuri de fier. În braţele polipilor, oamenii care se înecaseră şi căzuseră la fund erau ca nişte schelete albe. Ţineau în braţele lor vâsle şi lăzi şi ciolane. Într-un loc, zâna văzu cum polipii prinseseră o fată din neamul mării, ca şi ea, şi o sugrumaseră;  priveliştea  asta  a  speriat-o  mai  mult decât orice.

În sfârşit, a ajuns la o poiană mlăştinoasă prin care şerpi de apă, mari şi graşi, se târau şi se rostogoleau şi îşi  arătau  pântecele  urâcios  şi  gălbui.  În  mijlocul poienii era o casă făcută din ciolane albe de oameni înecaţi; vrăjitoarea mării şedea chincită jos şi-i dădea din  gură  de  mâncare  unei  broaşte,  aşa  cum  dau oamenii zahăr unui pui de canar. Şerpi de cei graşi şi urâcioşi  i  se  încolăceau  pe  piept  şi  pe  umeri.  Şi  ea vorbea cu ei şi le spunea „puişorii mei”.

― Ştiu ce vrei tu  ― a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să-ţi fac pe plac pentru că numai  necazuri  ai  să  ai  de  pe  urma  lui,  domniţă frumoasă. Ai să-ţi lepezi coada şi în locul ei ai să capeţi două proptele aşa cum au oamenii, pentru ca prinţul să se îndrăgostească de tine şi tu să capeţi un suflet nemuritor.

Şi vrăjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca şi şerpii au căzut jos zvârcolindu-se.

― Ai venit tocmai bine  ― a spus vrăjitoarea; dacă veneai mâine, după apusul soarelui, n-aş mai fi putut să fac nimic pentru tine, decât doar de azi într-un an. Am să-ţi dau o băutură şi cu băutura asta tu trebuie să te duci la ţărmul mării, până nu răsare soarele, să şezi acolo pe ţărm şi s-o bei. După ce-ai s-o bei, coada are  să  ţi  se  schimbe  în  mădularele  acelea  cărora oamenii le zic picioare. Dar să ştii că are să te doară, ai să simţi ca un cuţit prin tot corpul. Toţi cei care au să te vadă au să spuie că eşti cea mai frumoasă fată din lume.  Ai  să-ţi  păstrezi  mersul  tău  legănat;  nici  o dănţuitoare n-o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să-l faci au să te doară picioarele ca şi cum ai călca numai pe cuţite ascuţite şi ca şi cum ţi-ar curge  tot  sângele.  Dacă  vrei  să  înduri  toate  aceste chinuri, eu îţi dau băutura.

― Da, vreau ― a spus zâna cu glas tremurat şi s-a gândit la prinţ şi la sufletul cel fără de moarte.

― Să ştii însă ― i-a mai spus vrăjitoarea ― că o dată ce-ai căpătat înfăţişare omenească nu mai poţi să te prefaci iar în zână a mării. Nu te mai poţi întoarce la surorile tale şi la palatul tatălui tău, iar dacă prinţul nu te iubeşte, nu uită de tatăl şi de mama lui şi nu ţine la tine cu trup şi suflet şi nu ajungeţi să fiţi soţ şi soţie, atunci tu nu capeţi un suflet nemuritor. În ziua în care el se însoară cu alta, inima ta se rupe şi tu te prefaci în spumă.

―  Vreau!,  a  spus  zâna  şi  s-a  făcut  galbenă  ca moartea la faţă.

― Să mai ştii însă că trebuie să-mi plăteşti pentru asta ― a zis vrăjitoarea ― şi nu-i puţin lucru ce-ţi cer. Tu ai glas mai frumos decât au toate zânele şi fetele din  fundul  mării;  tu  crezi  că  cu  glasul  tău  ai  să-l vrăjeşti, dar glasul tău trebuie să mi-l dai mie. Eu îţi dau băutura, dar şi tu trebuie să-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru că şi eu trebuie să pun în băutura asta sângele  meu;  numai  aşa  capătă  tărie,  ca  o  sabie  cu două tăişuri.

―   Dar   dacă-mi   iei   glasul,   atunci   ce-mi   mai rămâne?, a întrebat zâna.

―  Chipul  tău  frumos  ―  a  răspuns  vrăjitoarea  ― mersul tău legănat şi ochii tăi care vorbesc; cu asta poţi  să  farmeci  o  inimă  omenească.  Ei,  ce  zici,  mai vrei? Dacă vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plată şi îţi dau băutura.

― Da, da, vreau!, a spus zâna, şi atunci vrăjitoarea a  pus  cazanul  pe  foc  ca  să  pregătească  băutura fermecată.

― Curăţenia e lucru bun ― zise ea şi şterse cazanul cu un mănunchi de şerpi.

Apoi  s-a  tăiat  la  piept  şi  şi-a  picurat  sângele  în cazan;  aburii  închipuiau  în  aer  tot  felul  de  figuri schimonosite,   că-ţi   era   frică   să   te   uiţi   la   ele. Vrăjitoarea a mai aruncat în cazan o mulţime de alte lucruri şi când a început să clocotească, s-auzea din cazan parcă ar fi plâns un crocodil. În sfârşit, băutura a fost gata; era limpede ca apa.

―  Ia-o,  că-i  gata  ―  a  spus  vrăjitoarea  şi  i-a  tăiat zânei limba şi acum zâna era mută, nu mai putea nici să vorbească, nici să cânte.

― Dacă polipii vor să te prindă, când ai să treci iar prin pădurea mea  ― a mai spus ea  ― azvârle-n ei o picătură din băutura asta şi atunci braţele şi degetele lor se sfărâmă-n bucăţi.

Dar zâna nici n-a avut nevoie să facă aşa, pentru că polipii s-au dat înapoi speriaţi când au zărit băutura aceea   care   strălucea   în   mâna   ei   ca   o   stea scânteietoare. Zâna a trecut repede prin pădure, prin mâl şi prin bulboană.

Când  a  ajuns  la  palat,  făcliile  în  sala  de  bal  se stinseseră. De bună seamă că acum dormeau cu toţii. Ea de altfel nici n-a îndrăznit să intre, fiindcă nu putea să vorbească şi avea de gând să-i părăsească pentru totdeauna. I se rupea inima de mâhnire. S-a furişat în grădină, a luat din straturile surorilor ei câte o floare şi după ce-a trimis o mie de sărutări palatului a pornit-o în sus prin apa întunecată.

Când a ajuns sus, soarele încă nu răsărise. Zâna a ieşit  pe  mal  lângă  palatul  prinţului  şi  s-a  urcat  pe scara de marmură. Luna lumina ca ziua. Zâna a băut băutura aceea tare şi iute şi când a băut-o parcă i-ar fi trecut un cuţit prin tot corpul şi a căzut leşinată. Când soarele a răsărit, s-a trezit. În faţa ei stătea prinţul şi se uita la dânsa cu ochii lui negri; aşa de adânc se uita, că ea şi-a lăsat ochii în jos. Atunci a văzut că nu mai  are  coadă  de  peşte,  ci  două  picioare  albe  şi gingaşe.  Era  goală  şi  ca  să-şi  acopere  goliciunea  s-a învăluit  în  părul  ei  lung  şi  des.  Prinţul  a  întrebat-o cine-i şi cum a ajuns acolo şi ea se uita la el cu ochii ei adânci şi albaştri, dar nu putea să vorbească. Atunci el a  luat-o  de  mână  şi  a  dus-o  în  palat.  Aşa  cum  îi spusese vrăjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl făcea parcă ar fi călcat pe ace şi pe cuţite ascuţite, dar răbda asta  cu  bucurie.  Prinţul  o  ţinea  de  mână  şi  lângă dânsul  ea  se  simţea  uşoară  ca  un  fulg  şi  tuturor  le plăcea mersul ei legănat şi graţios.

Au  îmbrăcat-o  în  haine  scumpe  de  mătase  şi muselină şi acum era cea mai frumoasă din palat  ― atâta numai că era mută, nu putea nici să vorbească, nici să cânte. Roabe frumoase în haine de mătase şi aur au venit şi au cântat în faţa prinţului şi părinţilor lui, regele şi regina, şi cântau una mai frumos decât cealaltă şi prinţul bătea din palmă şi zâmbea către ele. Zâna s-a întristat pentru că ştia că ea ar fi cântat mai frumos decât toate. Şi se gândea:  „O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!”

După  aceea  roabele  au  început  să  danseze.  Dar iată,  atunci,  că  zâna  şi-a  ridicat  deasupra  capului braţele  ei  albe  şi  frumoase,  s-a  înălţat  în  vârful picioarelor şi a început şi ea să danseze aşa cum nici una  nu  mai  dansase.  Cu  fiecare  mişcare  pe  care-o făcea,  frumuseţea  ei  ieşea  şi  mai  mult  la  iveală,  iar ochii  vorbeau  şi  privirile  lor  mergeau  la  inimă  mai adânc decât cântecul roabelor.

Toţi  erau  fermecaţi,  mai  cu  seamă  prinţul,  şi  ea dansa mereu, deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit. Prinţul a spus că de-acum înainte ea tot pe lângă dânsul are să stea şi i-a dat voie să doarmă la uşa lui pe-o saltea de catifea.

A pus să-i facă haine bărbăteşti, ca să-l poată însoţi călare. Plecau amândoi călare şi umblau prin păduri pline de mireasmă, şi ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri şi păsările cântau prin frunze. Zâna s-a suit cu prinţul pe munţii cei înalţi şi cu toate că picioarele ei gingaşe sângerau şi ceilalţi vedeau că-i sângerează şi se speriau, ea râdea şi mergea cu el mai departe, până ajungeau să vadă norii plutind dedesubtul lor ca nişte stoluri de lebede în drum spre ţări străine.

Acasă,  în  palatul  prinţului,  noaptea  când  toţi ceilalţi  dormeau,  ea  ieşea  şi  se  ducea  pe  scara  cea largă de marmură; picioarele o usturau; şi le băga în apa rece a mării şi se gândea la cei din adâncime.

O dată, surorile ei au venit la braţ şi au cântat un cântec de jale şi ea le-a făcut semn cu mâna şi ele au văzut-o şi i-au spus că plecarea ei i-a îndurerat pe toţi. După aceea, au venit în fiecare noapte şi o dată zâna cea mică a zărit departe în larg şi pe bunică-sa, care de ani de zile nu mai ieşise la faţa mării, şi l-a zărit şi pe tatăl ei, împăratul mării, cu coroana pe cap; întindeau amândoi  braţele  spre  dânsa,  dar  nu  îndrăzneau  să vină aşa de aproape de ţărm ca surorile ei.

Cu  fiecare  zi  care  trecea,  ea  îi  era  tot  mai  dragă prinţului. Îi era aşa de dragă cum ţi-i drag un copil cuminte şi drăgălaş, dar s-o facă regină nici prin gând nu-i  trecea;  şi  ea,  ca  să  capete  un  suflet  nemuritor, trebuia să fie soţia lui, că dacă nu, în ziua nunţii lui avea să se prefacă în spumă.

Când el o lua în braţe şi o săruta pe frunte, ochii ei parcă spuneau:

― Aşa-i că îţi sunt dragă mai mult decât orice pe lume?

― Da, îmi eşti cea mai dragă  ― spunea prinţul  ― pentru că ai inima cea mai bună, ţii la mine mai mult decât oricine şi semeni cu o fată pe care am văzut-o cândva  şi  pe  care  desigur  că  n-am  s-o  mai  văd niciodată. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat şi valurile m-au aruncat pe mal lângă un templu în care slujeau nişte fete. Una dintre ele m-a găsit pe ţărm şi m-a scăpat de la moarte; abia de două ori am văzut-o. Numai pe dânsa aş putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfântă la templul acela şi trebuie să rămâie acolo. De aceea soarta mea cea bună mi te-a trimis pe tine şi de tine n-am să mă despart niciodată.

„Vai, nu ştie că eu l-am scăpat!, se gândea zâna. L-am  dus  pe  mare  până  la  mal,  acolo  unde-i  templul. După  aceea  m-am  ascuns  pe  după  stânci  şi  m-am acoperit  cu  spumă  şi  m-am  uitat  să  văd  dacă  vine cineva. Şi a venit fata aceea pe care o iubeşte mai mult decât pe mine.”

Şi zâna a oftat adânc, că nu putea să plângă. Şi s-a gândit:

„A zis că fata e în slujba templului şi nu poate să plece de-acolo, aşa că nu se mai pot întâlni niciodată. Dar eu stau cu el şi-l văd în fiecare zi; am să-l slujesc, am  să-l  iubesc  şi  am  să-mi  dau  şi  viaţa  pentru dânsul.”

Şi  iată  că  într-o  bună  zi  s-a  răspândit  vestea  că prinţul se însoară cu fata regelui din ţara vecină şi că de aceea a pus să i se pregătească o corabie măreaţă. Pe faţă se spunea numai că prinţul se duce să vadă ţara vecină, dar de fapt se ducea ca s-o vadă pe fata regelui şi avea să fie însoţit de un alai straşnic; zâna însă clătina din cap şi zâmbea; ea ştia mai bine decât toţi ce gândeşte prinţul. „Trebuie să plec ― îi spuse el trebuie  să  mă  duc  s-o  văd  pe  prinţesă,  că  aşa  vor părinţii mei, dar n-au să mă poată sili s-o iau de soţie. Nu  pot  s-o  iubesc,  că  nu  seamănă  cu  fata  de  la templu;  cu  fata  aceea  semeni  tu;  dacă  mă  însor vreodată, apoi numai cu tine mă însor, blândă şi dulce copilă cu ochi adânci şi visători.”

Şi  a  sărutat-o,  jucându-se  cu  părul  ei  lung  şi frumos, şi şi-a rezemat capul de pieptul ei; şi ea visa la fericirea oamenilor şi la sufletul cel fără de moarte.

― Va să zică nu ţi-i frică de mine?, a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea măreaţă spre ţara regelui vecin.

Şi a început să-i spuie cum e marea atunci când e furtună, şi cum e atunci când vântul a stat, şi i-a spus că în adâncuri sunt peşti ciudaţi şi i-a povestit ce văd scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine.

Noaptea  pe  lună,  când  toţi  dormeau,  afară  de cârmaciul corăbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apă şi i s-a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiş stătea bunica cu coroana de argint pe cap şi se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieşit la faţa apei şi s-au uitat la ea cu tristeţe şi frângându-şi mâinile. Ea le-a făcut semn, le-a zâmbit şi tocmai voia să le spuie că-i merge bine şi că e fericită, când deodată  un  marinar  s-a  apropiat  de  dânsa şi  atunci surorile  s-au  scufundat  repede  în  apă;  marinarul  a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val.

A  doua  zi  dimineaţa,  corabia  a  ajuns  în  portul capitalei  ţării  vecine.  Toate  clopotele  băteau  şi  din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiţă şi soldaţii dădeau onorul, cu steaguri şi cu sabia la umăr. Câteva zile au ţinut petrecerile. Balurile şi sindrofiile se ţineau lanţ. Dar prinţesa încă nu sosise. Era departe, într-un templu,  unde-o  duseseră  ca  să  desprindă  virtuţile regale. În sfârşit, a sosit şi ea.

Zâna  era  curioasă  să  vadă  cât  e  de  frumoasă.  Şi într-adevăr,  a  trebuit  să-şi  spuie  şi  ea  că  fată  mai frumoasă decât prinţesa nu văzuse. Avea o faţă netedă şi  luminoasă şi  ochii negri şi blânzi luceau în dosul genelor lungi.

Cum a văzut-o, prinţul a spus:

― Tu m-ai scăpat de la moarte atunci pe ţărm, când zăceam mort. Şi şi-a strâns în braţe logodnica, roşie la faţă de bucurie.

―  O,  sunt  foarte  fericit!,  a  spus  el  zânei.  Mi  s-a împlinit dorinţa mea cea mai adâncă. Ştiu că ai să te bucuri şi tu, pentru că ţii la mine mai mult decât la orice.

Zâna  i-a  sărutat  mâna,  dar  inima  i  se  rupea  de durere. Ştia că în ziua nunţii lui ea va muri şi se va preface în spumă pe valuri.

Clopotele   băteau,   crainicii   umblau   pe   uliţi   şi vesteau logodna. La toate altarele, în căţui de argint, ardea  ulei  parfumat.  Preoţii  cădelniţau  şi  mirele  şi mireasa    s-au    prins    de    mână    şi    au    primit binecuvântarea  episcopului.  Zâna,  în  mătase  şi  fir îmbrăcată,  ţinea  trena  miresei,  dar  urechile  ei  nu auzeau  cântecele  de  sărbătoare,  ochii  ei  nu  vedeau ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei şi la ceea ce pierduse.

Seara,  prinţul  şi  prinţesa  s-au  dus  pe  corabie. Tunurile  bubuiau,  steagurile  fâlfâiau  şi  în  mijlocul corăbiei  era  un  cort  de  aur  şi  de  purpură  cu  perne scumpe. Aici aveau să doarmă însurăţeii. Pânzele s-au umflat de vânt şi corabia a început să alunece domol pe marea liniştită.

Când s-a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate şi au dansat veseli pe punte. Zâna şi-a adus aminte cum a ieşit ea din mare întâia oară şi cum a văzut şi atunci o petrecere pe corabie. A început şi ea să  danseze  lunecând  parcă  prin  aer  ca  o  rândunică fugărită  şi  toţi  au  bătut  din  palme  văzând-o  cum dansează; şi într-adevăr că niciodată nu dansase aşa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parcă ar fi călcat numai pe vârfuri de cuţit, dar ea nu simţea; inima o durea şi mai tare. Ştia că asta e cea din urmă seară când îl mai vedea pe prinţ, pe omul pentru care îşi  lăsase  şi  ţara,  şi  părinţii,  pentru  care  îşi  dăduse glasul ei cel frumos şi suferise în orice clipă chinuri sfâşietoare, fără ca el să bănuiască măcar. Era cea din urmă  noapte  în  care  mai  răsufla  aerul  pe  care  îl răsufla şi el, în care mai zărea marea cea adâncă şi cerul cu stele; o noapte veşnică, fără gânduri şi fără vise  o  aştepta  pe  ea,  care  nu  avea  suflet  şi  care  nu putea  să  capete  un  suflet.  Pe  corabie  veselia  şi petrecerea au ţinut până târziu după miezul nopţii şi ea tot timpul a dansat gândindu-se numai la moarte. Prinţul şi-a sărutat soţia, jucându-se cu părul ei negru şi,  braţ  la  braţ,  s-au  dus  amândoi  în  cortul  cel minunat.

Pe corabie era acum linişte, numai cârmaciul stătea la  cârmă.  Zâna  s-a  sprijinit  cu  coatele  de  marginea corăbiei şi a stat uitându-se către răsărit şi aşteptând zorii; ştia că cea dintâi rază de soare are s-o omoare. Şi deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare, galbene la  faţă  ca  şi  ea;  şi  părul  lor  lung  şi  frumos  nu  mai flutura în vânt; şi-l tăiaseră.

― Am dat vrăjitoarei părul nostru ― au spus ele ― ca  să-ţi  putem  veni  în  ajutor  şi  să  nu  mori  mâine dimineaţă.  Vrăjitoarea  ne-a  dat  un  cuţit,  uite-l  ce ascuţit  este!  Până  a  nu  răsări  soarele,  tu  să  înfigi cuţitul în inima prinţului şi sângele lui cald are să se prefacă în coadă de peşte şi tu ai să fii iar o zână a mării şi ai să poţi să te scobori iar la noi şi să trăieşti trei sute de ani şi abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată şi fără viaţă. Bunica e mâhnită şi ea, fiindcă şi părul ei alb a căzut ca şi al nostru, tăiat  de  foarfecele  vrăjitoarei.  Omoară-l  pe  prinţ  şi întoarce-te la noi! Grăbeşte-te, că uite, la răsărit cerul s-a înroşit! Acuşi răsare soarele şi tu mori!

Surorile au oftat adânc şi s-au scufundat în valuri.

Zâna  cea  mică  a  dat  la  o  parte  perdeaua  de purpură a cortului. Prinţesa cea frumoasă dormea cu capul  pe  pieptul  prinţului.  Zâna  s-a  aplecat,  l-a sărutat  pe  frunte  şi  s-a  uitat  apoi  la  cerul  pe  care începuseră să se întindă zorii, şi după aceea la cuţitul cel ascuţit, şi pe urmă iar la prinţ. Prinţul visa şi în vis rostea numele prinţesei; numai pe ea o avea în minte. Cuţitul  a  început  să  tremure  în  mâna  zânei  şi  ea deodată l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri roşii; şi acolo unde a căzut cuţitul picături de sânge parcă au ţâşnit  din  mare.  Zâna  s-a  mai  uitat  o  dată  la  prinţ, apoi  s-a  azvârlit  în  apă  şi  deodată  a  simţit  că  i  se preface trupul în spumă.

Soarele a ieşit din mare; razele lui au căzut blânde şi calde pe spuma mării rece ca moartea; şi zâna n-a mai  simţit  moartea;  vedea  acum  soarele,  iar  sus, deasupra ei, pluteau sute de fiinţe străvezii, minunate la  vedere;  zărea  prin  ele  pânzele  albe  ale  corăbiei  şi norii roşii de pe cer. Vorba lor era melodioasă, dar era ca vocea unor duhuri fără trup; urechea omenească n-o putea auzi, tot aşa cum ochiul omenesc nu putea să zărească  acele  fiinţe;  zburau  prin  aer  fără  aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodată văzu că şi ea are un trup ca şi ele, un trup care se înălţa încet-încet din spumă.

― Unde mă duc?, a întrebat ea, şi vocea ei suna ca vocea unei fiinţe de pe altă lume, o voce ca a unui duh şi  pe  care  nici  o  muzică  pământeană  n-ar  putea-o rosti.

― Te duci la fiicele aerului ― au răspuns acele fiinţe din văzduh. Zânele mării n-au suflet nemuritor şi nici nu  pot  căpăta  asemenea  suflet  dacă  nu  dobândesc dragostea unui om. Viaţa lor cea veşnică atârnă de o putere  străină.  Fiicele  aerului  nici  ele  n-au  suflet nemuritor,  pot  însă  să-şi  capete  unul  făcând  fapte bune.  Zburăm  către  ţările  calde  şi  ducem  acolo răcoarea.  Împrăştiem  în  aer  mireasma  florilor  şi aducem mângâiere şi înviorare. Şi după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face,  căpătăm  un  suflet  nemuritor  şi  luăm  parte  la fericirea  cea  veşnică  a  oamenilor.  Tu,  biată  zână  a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit şi de aceea poţi şi tu să capeţi un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune.

Zâna  cea  mică  şi-a  ridicat  braţele  străvezii  către soare şi acum, întâia dată în viaţă, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mişcare şi viaţă. Zâna a văzut cum prinţul şi prinţesa o căutau în toate părţile; se  uitau  cu  mâhnire  la  spuma  valurilor,  parcă  ar  fi ştiut  că  ea  se  aruncase  în  valuri.  Zâna  a  sărutat, nevăzută, fruntea prinţesei, a zâmbit către prinţ, apoi s-a urcat împreună cu ceilalţi copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.

SFÂRŞIT





La sarmale inainte, la impachetat inapoi...!

Sarmalele sunt gustoase, dar trebuie mult timp la impachetat. Acum cateva zile, am vazut un aparat rapid pentru impachetat sarmale. Timpul se reduce cu 50%, trebuie sa ajustezi la marimea potrivita frunza sau foaia de varza. Ies toate identice si frumos impachetate.

Boul si vitelul

Fabula audio - gratuit.

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

 

Calin (file de poveste)
de Mihai Eminescu

- poezie audio, mp3, gratuit -

Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã ....

Condeile lui Voda

Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul.

Baltagul

- de citit gratuit -

Stăpâne, stăpâne,
Mai cheamă ş-un câne...

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
     Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
     Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele”....citeste mai mult!

Ajutor la geometrie!

- de citit gratuit -

Afla formule de calcul si teoreme pentru triunghiul dreptunghic. Vei invata despre teorema lui Pitagora, teorema catetei, teorema inaltimii, teorema inaltimii si altele cu ajutorul imaginilor si explicatiilor.

Mircea cel Mare

- de citit gratuit -

Sfârşitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaş şi, cu el, un lung şir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleaşi mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăţiei bizantine şi, în mai puţin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. ....mai mult!

Nuielusa de alun

- de citit gratuit -

O femeie sarmana avea doi copii. Sprinteioara spala, torcea, fierbea bucatele si Mugurel aduna surcele, aducea apa de la izvor culegea poame din padure. Cand mama lor venra trudita de la munca gasea masa asternuta, mncarea calda, casa si ograda curate.

Craiasa zapezilor

- de citit gratuit

........Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi,  era chiar dracul.  Şi vrăjitorul  acesta  a  făcut  o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era maiurât  se  vedea  în  oglindă  foarte  limpede  şi  chiar  mai urât  decât  fusese.  Cele  mai  frumoase  privelişti  în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau  în  oglindă  urâcioşi  sau  şedeau  cu  capu-n  jos.

Ileana Simziana

- Audio gratuit -

A fost odată un împărat. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți împărații de prinpregiurul lui și-i supusese, încât își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți împărații cei bătuți era îndatorați a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani.

Turtita

- diafilm gratuit -

Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina. Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.

Zana marii

- de citit gratuit -

...  Zâna cea mică s-a dus până  la  fereastra  cabinei  şi  s-a  uitat.  Înăuntru  erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea  să  aibă mai mult de cincisprezece ani.  Astăzi  era  ziua  lui  de  naştere  şi  de  acea  era petrecere  pe  corabie.  Marinarii  dansau  pe  punte  şi când prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna s-a speriat şi s-a scufundat repede în apă.

 

Integrame

- gratuit online -

Integrame usoare de dezlegat pe dispozitive mobile, cu tematica diversa, adresate persoanelor de toate varstele. Ai internet pe dispozitiv mobil ? – atunci ai si acces gratuit la Integrame care sunt la fel ca pe suportul de hartie, numai ca trebuie sa faci click cand introduci litera – nici macar nu ai nevoie de creion si hartie !