• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Povestea unui gât de sticlă

de Hans-Christian Andersen

Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte  şi  dărăpănate.  Dar,  dintre  toate,  una  singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea  să  crezi  că,  dintr-o  clipă  într-alta,  avea  să  se dărâme.

Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât  mai  necruţătoare  cu  cât,  în  faţa  odăii  de  la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un  canar  de  toată  frumuseţea.  Stăpânul  n-avusese pesemne  la  îndemână  un  păhăruţ  din  care  să-i  dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă.

―  Ei,  da,  ţie  îţi  dă  mâna  să  ciripeşti  şi  să  zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă.

Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit  grăitor  până  în  ziua  de  astăzi.  Am  putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată.

― Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti  ― reluă gâtul de sticlă ― fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate  rosturile  de  odinioară,  te-ai  pomeni  că  nu  ţi-a rămas  teafără  decât  gura  şi  aceasta  astupată  cu  un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai  decât  să  cânţi,  cănăraşule!  Tot  e  mai  bine  să  se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă.  În  ceea  ce  mă  priveşte,  cum  să-mi  mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau  în  cinstea  mea,  sărbătorindu-mă.  Hei,  ce lucruri  de  duh  nu  mi-a  fost  dat  s-aud  într-o  lungă călătorie pe care am făcut-o, pe vremea când trebuia să  se  logodească  fata  blănarului!  Totul  parcă  s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti...

Şi   gâtul   de   sticlă   începu   să   povestească,   pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de  nimeni  şi  să-şi  croiască  drumul  pe  care  l-ar  fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor.

La  început,  după  ce  luase  naştere şi  i  se  dăduse numirea  de  sticlă,  fusese  aşezată  în  rând  cu  altele, toate  ieşite  din  acelaşi  cuptor  şi  pe  care  le  socotea surorile  ei  bune.  Nu  se  potriveau  însă  ca  mărime  şi erau  forme  diferite;  unele  erau  sticle  de  şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele  să  aibă  multe  de  întâmpinat.  Aşa,  de  pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul  lor  cel  mai  adevărat „Lacrima  Cristi”,  iar sticla  în  care  a  spumegat  şampania  să  fie  la  urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de  rău  ar  ajunge  cineva,  tot  are  dreptul  să  se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu.

După  cum  spuneam,  sticlele  au  fost  trimise  prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu  mare  grijă  în  lăzi.  Sticla  noastră  se  bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea  aceea,  dacă  i-ar  fi  spus  cineva,  n-ar  mai  fi crezut  în  ruptul  capului  că  are  să  ajungă  odată  un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită.

Lada  în  care  a  fost  aşezată  întâia  oară  a  fost coborâtă   în   pivniţa   unui   negustor   de   vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o  deoparte,  goală  şi  fără  dop.  Se  simţea  parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce.

În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o  podgorie  renumită.  Au  astupat-o  cu  multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte:  „Prima calitate”. Era asemenea  şcolarului  care-a  luat  premiul  întâi  şi mândria  era  pe  de-a-ntregul  îndreptăţită.  Vinul  era foarte  bun,  iar  sticla  n-avea  nici  un  cusur.  După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor.

Într-o  bună  zi,  a  intrat  în  prăvălie  ucenicul  unui blănar.

― Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi ― a spus el.

Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, rânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş.

Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că  bătea  vântul,  i  se  zărea  şi  eticheta  roşie.  Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia  să  plece  la  învăţătură  în  străinătate,  pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din  această  pricină  obrazul  fetei  era  posomorât  şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii.

Când  au  ajuns  în  pădure,  tinerii  s-au  retras  mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în  şoaptă.  Sticla  n-a  putut  auzi  ce-şi  spuneau,  din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare  se  petrecuse  pe  obrazul  fetei.  Era,  întradevăr,  tot  atât  de  liniştită  ca  şi  în  trăsură,  dar  se vedea  destul  de  bine  că  în  sufletul  ei  stăruia  un grăunte de fericire deplină.

Toată  lumea  era  fericită  şi  râdea  cu  voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras  o  pocnitură  straşnică  la  ieşirea  dopului  şi, numaidecât,  cu  glas  tineresc,  vinul  a început  să gâlgâie în pahare.

― Să trăiască tinerii logodnici! ― a strigat blănarul ducând paharul la gură.

Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc.

―  Dumnezeu  să  vă  binecuvânteze  şi  să  v-aducă noroc! ― a strigat din nou tatăl fetei.

Tânărul a umplut iarăşi paharele.

― Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! ― a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta. 

După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat:

 ―  Tu  mi-ai  dat  putinţa  să  sărbătoresc  cea  mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni.

Acestea  zicând,  aruncă  sticla  din  toate  puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou.

Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor.

„Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb,  ei  m-au  oropsit  să  înghit  fără  voie  apă  din baltă.”

De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi  hohotele  de  râs.  Târziu,  când  era  aproape  să  se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele  lor,  care  trebuia  să  ajungă  marinar  şi  să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de  care  socotea  c-avea  să  aibă  nevoie.  O  sticlă  de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă  cei  doi  flăcăiaşi  care  găsiseră  sticla  goală  la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură.

― Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să  le-ajungă  pe  tot  timpul  călătoriei  şi  să  nu  mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna.

Şi  iată  în  ce  chip  sticla  noastră  porni  în  largul lumii.  Marinarul,  pe  care  îl  chema  Peter  Jansen,  o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care  trebuia  să  plece  şi  tânărul  a  cărui  logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că  era  aceeaşi  pe  care-o  zvârlise  în  păpuriş  în  toiul voioşiei!

În  ceea  ce-o  privea,  sticla  n-avea  cum  să  se socotească   înjosită,   deoarece   rachiul   era   pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară.

― Iată cel mai bun leac  ― spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei.

Câtă  vreme  a  mai  păstrat  între  pereţi  cele  câteva picături  de  rachiu,  sticla  noastră  a  fost  privită  cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas  vreme  îndelungată  fără  ca  cineva  s-o  mai  fi băgat în seamă.

Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri  uriaşe  îmbrâncesc  corabia  din  toate  părţile. Catargul  cel  mare  se  frânge,  apa  răzbate  pe  punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea  e  neagră  ca  păcura.  Şi  în  cele  din  urmă corabia se duce la fund.

Cu  câteva  clipe  înainte  de-a  fi  pierit  în  valuri, tânărul  căpitan,  la  a  cărui  logodnă  luase  parte  şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei,  alături  de-al  său  şi  de-al  logodnicei  sale.  A vârât-o  apoi  în  cea  dintâi  sticlă  ce  i-a  căzut  la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri.

Corabia  s-a  dus  la  fund,  oamenii  s-au  înecat  cu toţii.  Sticla  care  altădată  avea  menirea  să  împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul  în  care  se  născuse  şi  parcă-i  venea  să  se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i  lua  locul.  Şi  totuşi,  oricât  de  amarnică  a  fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului  către  aleasa  inimii  lui,  avea  menirea  să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns  în  mâinile  aceleia  care  trebuia  să-i  cunoască cuprinsul.   Dar,   la   urma-urmei,   amărăciunea   şi deznădejdea  pe  care  trebuia  să  le  pricinuiască  i  se păreau  mai  puţin  decât  negura  aşteptării  în  care  se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei.

Unde  se  afla  oare?  Încotro  ar  fi  trebuit  să  se îndrepte  sticla  ca  să-i  poată  da  de  urmă?  Nu  ştia nimic.  Îşi  urmă  calea,  târâtă  necontenit  de  ape.  La început  îi  făcuse  plăcere o astfel de rătăcire;  dar,  în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume.

După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere.

Omul  a  destupat-o,  a  scos  hârtia  dintr-însa,  a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a  dat  seama  totuşi  că  trebuia  să  fie  o  veste  din partea  unor  naufragiaţi.  A  vârât  peticul  de  hârtie  în sticlă,  iar  sticla  a  fost  aşezată  pe  o  poliţă,  într-un dulap dintr-o mare încăpere.

De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar  nu  putea  nimeni  să-i  tălmăcească  cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere.

Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost  aruncată  în  pod,  unde,  în  scurtă  vreme,  a  fost acoperită  de  praf  şi  de  pânze  de  păianjen.  Cu  câtă amărăciune  îşi  amintea  de  ziua  când  lăsa  să  i  se deşerte  conţinutul  spumos  în  pahare,  departe,  în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din  urmă  bun-rămas  al  unui  suflet  răpus  atât  de timpuriu.

N-a  mai  scos-o  nimeni  din  întunericul  podului douăzeci  de  ani  în  şir.  Poate  c-ar  fi  rămas  un  veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei  o  taină.  Dar  sticla  aproape  că  nu-şi  mai  amintea nimic.

„Dacă  n-aş  fi  fost  aruncată  în  pod,  poate  c-aş  fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine...”

Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu  nişte  seminţe  ce  trebuiau  duse  departe,  spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit   din   nou   pe   o   corabie,   într-un   ungher întunecos,  unde  nu  puteau  să  străbată  nici  lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui.

„La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie  ― îşi zicea ea când nu mă pot bucura de nimic?”

Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt.

Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă:

―  Au  acoperit-o  în  aşa  fel  ca  să  n-o  mai  poată nimeni  desface.  Mare  minune  dacă  nu  cumva  s-o  fi spart!

Dar  sticla  era  teafără  şi  nevătămată.  În  afară  de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe   care-o   vorbiseră   cei   din   preajma   cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii  în  tovărăşia  cărora  călătorise  pe  corabie, singura limbă pe care-o cunoştea.

Aşadar,  se  reîntorsese  în  ţara  ei!  De  bucurie,  era cât   pe-aci   să   scape   din   mâinile   celui   care   o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani.

„Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!”

După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare  ospăţ.  Tot  parcul  din  jurul  clădirii  era  plin  de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele  soarelui.  Seara  era  minunată.  Prin  ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră  de-ajuns,  aşezaseră  sticle  în  gâtul  cărora înfipseseră  lumânări.  Printre  ele  se  afla  şi  sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de  fericire,  uitând  că  petrecuse  douăzeci  de  aniaruncată  într-un  pod.  Necazurile  trecutului  nu  mai însemnau nimic pentru ea.

Într-un  târziu,  trecu  pe  lângă  sticlă  o  pereche  de tineri  logodiţi.  Parcă  nici  n-ar  fi  vrut  să  ia  parte  la voioşia  celorlalţi.  Sticla  îşi  aduse  numaidecât  aminte de  tânărul  căpitan,  de  fata  atât  de  drăgălaşă  a blănarului şi de logodna din pădure.

În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise  şi  lume  de  departe,  care  nu  fusese  poftită  la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării.

Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme  ce  nu  era  alta  decât  fata  blănarului?  Ceasul logodnei  fusese  cel  mai  fericit  din  viaţa  ei  şi  n-avea cum  să-l  mai  uite.  Trecu  pe  lângă  sticlă  fără  s-o recunoască,  deşi  nu  se  schimbase  întru  nimic.  La rândul  ei,  nici  sticla  n-o  mai  recunoscu  pe  fata blănarului,  fiindcă  aceasta  nu  mai  păstra  nimic  din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în  viaţă.  Te  întâlneşti  cu  oameni  cu  care  ai  avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte.

La  sfârşitul  serbării,  sticla  a  fost  furată  de  un ştrengar,  care-a  vândut-o  cu  zece  gologani  ca  să-şi cumpere  o  prăjitură.  Era  acum  în  stăpânirea  unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost  cumpărată  de  un  călător  care,  în  duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul.

Când  s-a  ivit  ziua  plecării,  lumea  s-a  îngrămădit din  toate  părţile,  ca  mai  întotdeauna  în  astfel  de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească.

Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele  şi  sticla.  Muzica  răsuna  cu  şi  mai  multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme.

„Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! ― îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a  nu  te  izbi  de  nimic  şi  asta  e  de  cea  mai  mare importanţă pentru mine.”

Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar  ea  nu  coborâse  în  stradă,  ci  sta  la  fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca,  din  când  în  când,  să-şi  răcorească  ciocul  într-o farfurioară spartă.

Fata  bătrână  se  plecă  mai  mult  pe  marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în  care  înflorea  o  tulpină  fragedă  de  mirt,  singura podoabă din odăiţa ei săracă.

Văzu  cum  omul  urcat  în  balon  dădu  mai  întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade.

Dar  nici  sticla  n-avu  răgazul  de  trebuinţă  să  se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să  plutească  deasupra  oraşului  cu  acoperişuri  de aramă  şi  turle  strălucitoare,  ca  să  cadă  după  aceea drept   în   mijlocul   mulţimii.   Ameţise   parcă   şi   se rostogolea în fugă, dându-se peste cap.

O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând  că  nu  numai  toate  privirile,  dar  şi  toate ocheanele  erau  îndreptate  numai  spre  dânsa!  Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart  drept  în  două.  Sfărâmăturile  s-au  rostogolit  la pământ,  prefăcându-se  în  ţăndări,  în  clipa  când  se izbiră  de  lespezile  cu  care  era  podită  ograda.  Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul.

Cei  din  apropiere,  auzind  zgomot,  se  grăbiră  să ridice de jos gâtul sticlei.

― Straşnic păhăruţ de pus în colivie!  ― ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică.

Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă.

Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză  în  colivie.  Canarul,  care  avea  acum  apă  din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul.

Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când  avusese  prilejul  să  plutească  în  văzduhuri, rătăcind deasupra norilor?

Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră.

― Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi  în  fereastră.  Tulpina  e  încărcată  de  flori.  E  din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste  un  an,  pe  vremea  aceea,  urma  să-mi  fac  din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii  mi-au  secat  de  plâns  şi  s-au  stins  pentru totdeauna.  Logodnicul  meu  se  odihneşte  în  fundul apelor.  Floarea  a  crescut  şi  eu  am  îmbătrânit.  Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale.

Năpădită  de  atâtea  amintiri  dureroase,  biata  fată bătrână  nu-şi  mai  putea  stăpâni  hohotele  de  plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în  colivia  canarului  drag,  se  afla  cineva  din  vremea aceea,  cineva  ce  fusese  martor  la  logodna  ei:  gâtul sticlei  care  se  desfundase  cu  atâta  zgomot  şi  din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?

Dar   nici   gâtul   sticlei   n-avea   cum   s-o   mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a  putut  ajunge  la  încredinţarea  că  nimeni  nu-l  mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire ― când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului  ― s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut  să  mai  asculte  cele  ce-şi  spuneau  cele  două bătrâne.

SFÂRŞIT