• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Crăiasa zăpezilor

de Hans-Christian Andersen

A doua povestire

Un băieţaş şi o fetiţă

În  oraşul  cel  mare,  în  care  sunt  atâţia  oameni  şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor  locuiau  în  două  mansarde  din  cele  două case  alăturate  şi  care  erau  aşa  de  apropiate  una  de alta  încât  streşinile  mai  că  se  atingeau  şi  cum ferestrele  erau  faţă  în  faţă  puteai  să  treci  de  la  o locuinţă la cealaltă.

Părinţii  puseseră  fiecare  în  streaşină  câte  o  cutie mare de lemn umplută cu pământ şi sădiseră legume şi  verdeţuri  de  care  aveau  nevoie  la  gătit  şi  mai sădiseră şi câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie şi înflorea frumos. Pe urmă, ce s-au gândit ei, să puie  cutiile  de-a  curmezişul  peste  streaşină,  aşa  că acuma  aproape  că  ajungeau  de  la  o  fereastră  la cealaltă şi erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau   peste   marginile   cutiilor   şi   trandafirii   îşi întindeau crengile pe deasupra şi se împreunau făcând o boltă de flori şi frunze. Cum cutiile erau foarte înalte şi copiii ştiau că nu trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să se coboare pe fereastră şi să stea pe scăunele  între  cutii,  la  umbra  trandafirilor,  şi  să  se joace.

Iarna petrecerea asta se isprăvea. Geamurile erau îngheţate.  Copiii  însă  încălzeau  pe  sobă  bănuţi  de aramă, îi lipeau de geamurile îngheţate şi deodată se ivea un rotocol străveziu şi prin rotocol se uita, de la fiecare fereastră, câte un ochi drăgălaş şi blând; erau băieţaşul  şi  fetiţa.  Pe  el  îl  chema  Karl  şi  pe  ea Gretchen.  Vara  făceau  numai  un  pas  şi  erau  unul lângă altul, iarna însă trebuiau să coboare şi să urce pe o mulţime de scări şi afară ningea.

― Au început să roiască albinele cele albe  ― zicea bunica.

― Au şi o regină?, întrebă băieţaşul, fiindcă ştia că albinele cele adevărate au o regină.

― Da, au ― spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des,  e  mai  mare  decât  celelalte,  dar  nu  stă  mult  pe pământ,  se  urcă  iar  în  norii  cei  negri.  Noaptea,  ea porneşte în zbor pe străzi şi se uită pe fereastră în casă şi atunci geamurile îngheaţă şi se fac flori de zăpadă pe la ferestre.

― Da, da, am văzut ― ziceau copiii, şi acuma ştiau că e adevărat ce spunea bunica.

―  Crăiasa  Zăpezii  vine  şi  pe  la  noi?,  a  întrebat odată fetiţa.

― Atâta-i trebuie, să vie ― a răspuns băieţaşul ― că o pun pe sobă şi îndată se topeşte.

Bunica  l-a  mângâiat  pe  păr  şi  a  început  o  altă poveste.

Seara,  înainte  de  culcare,  când  era  pe  jumătate dezbrăcat, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun  şi  s-a  uitat  prin  rotocolul  de  pe  geam.  Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a  prefăcut  într-o  femeie  îmbrăcată  cu  o  rochie  albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a  dat  din  cap  şi  a  făcut  un  semn  cu  mâna  către fereastră.  Băieţaşul  s-a  speriat  şi  s-a  dat  jos  de  pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

A doua zi a fost senin şi ger. Şi după aceea n-a mai trecut mult şi a venit primăvara; era cald, copacii au început să înverzească, rândunelele au sosit şi şi-au făcut  cuiburi,  fereastra  era  mereu  deschisă  şi  copiii şedeau iar în grădiniţa lor de pe streaşină.

Trandafirii au înflorit. Fetiţa învăţase un cântec în care  era  vorba  de  trandafiri  şi  când  îl  cânta,  ea  se gândea la trandafirii ei şi l-a învăţat şi pe băieţaş şi cântau acuma amândoi:

Ce frumoşi sunt trandafirii Şi

cad pradă ofilirii!

Traiul nostru e mai bun,

Că-nflorim şi la Crăciun!

Şi copiii se ţineau de mână, sărutau trandafirii şi se uitau la cerul senin. Ce frumos e vara când trandafirii înfloresc!

Karl şi Gretchen se uitau într-o carte cu animale şi păsări; ceasul de la biserică tocmai bătea cinci, când deodată băieţaşul spuse:

― Au! M-a lovit ceva în piept! Şi mi-a intrat ceva în ochi!

Fetiţa l-a luat de după gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.

― Mi se pare că s-a dus ― a spus el.

Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată care schimonosea şi urâţea tot ce  era  frumos  şi  bun,  iar  tot  ce  era  rău  şi  urât  se oglindea în ea pe de-a-ntregul, aşa cum era, şi orice cusur ieşea la iveală. Bietului Karl îi intrase în inimă un  ciob  şi,  în  curând,  inima  lui  avea  să  fie  ca  un bulgăre de gheaţă. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul rămăsese în inimă.

―  De  ce  plângi?,  a  întrebat-o  el  pe  fetiţă.  Vai,  ce urâtă eşti când plângi! N-am nimic, nu vezi? Phu! ― a strigat el deodată uite, ― trandafirul acela e mâncat de viermi şi celălalt de colo e strâmb şi boţit! Urâţi mai sunt trandafirii ăştia! Ca şi cutia în care stau!

Şi a dat cu piciorul în cutie şi a rupt un trandafir.

― Vai! Karl, ce faci? a strigat fetiţa şi când a văzut-o aşa de speriată, băieţaşul a mai rupt un trandafir şi a intrat în casă şi a lăsat-o pe Gretchen singură.

Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a  spus  că  asta-i  pentru  copiii  de  ţâţă.  Când  bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă-i adevărat. Pe urmă îşi punea ochelarii bunicii şi vorbea ca ea; o îngâna  foarte  bine  şi  toţi  râdeau.  În  scurtă  vreme  a ajuns  să  imite  în  vorbă  şi  în  mişcări  pe  toţi  vecinii. Imita  mai  cu  seamă  tot  ce  era  urât  şi  caraghios  la fiecare.  Lumea  zicea:  „Băiatul  e  foarte  deştept!”  Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimă şi tot din pricina asta o necăjea şi o strâmba şi pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul.

Jocurile  lui  erau  acuma  cu  totul  altfel  decât fuseseră, erau jocuri chibzuite. Odată, iarna, pe când afară ningea, şi-a întins poala surtucului, ca să prindă câţiva fulgi, apoi a luat o lupă şi a spus fetiţei:

― Ia uită-te prin sticla asta, Gretchen.

Fetiţa s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare şi semăna cu o floare sau cu o stea în şase colţuri, era foarte frumos.

― Vezi ce meşteşugiţi sunt?, a spus Karl. Sunt mai frumoşi decât florile adevărate şi nu-i nici o greşeală în ei, sunt făcuţi cu o potriveală anumită; păcat numai că se topesc!

Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o săniuţă în spate şi cu mănuşi groase în mână şi i-a spus Gretei:
     ― Mi-au dat voie să mă dau cu săniuţa în piaţă, unde se dau şi ceilalţi băieţi.

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o  căruţă  şi  se  duceau  aşa  o  bucată  de  drum.  Era minunat.  De  data  asta  a  trecut  pe  acolo  şi  o  sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut
că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai  repede  şi  a  cotit  într-o  uliţă  alăturată. Vizitiul întorcea  din  când  în  când  capul  şi-i  făcea  semn prieteneşte  lui  Karl,  parcă  l-ar  fi  cunoscut,  şi  ori  de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş. Ninsoarea s-a înteţit aşa de tare încât, de deasă ce era, băieţaşul nu-şi  mai  vedea  nici  mâinile.  Sania  mergea  tot  mai repede. Karl a vrut iar să se desprindă de sania cea mare,  dar  n-a  izbutit;  săniuţa  alerga  ca  vântul.  A început să strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu şi  sania  aluneca  tot  mai  iute.  Deodată  a  simţit  o hurducătură,  de  parcă  ar  fi  trecut  peste  şanţuri  şi garduri. Karl s-a speriat cumplit şi a încercat să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-şi mai aducea aminte decât tabla înmulţirii.

Fulgii  cădeau  tot  mai  mari  şi  mai  mari,  până  au ajuns  cât  nişte  găini  albe;  au  sărit  deodată  într-o parte, sania cea mare s-a oprit şi cel care o mâna s-a ridicat. Blana şi căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

― Am mers bine!, a spus ea. Dar mi se pare că ţi-i frig. Ia vină ici, în blana mea de urs!

L-a luat şi l-a pus lângă ea în sanie, l-a învelit cu blana şi lui i s-a părut deodată că îl aruncă în mijlocul viscolului.

―  Tot  ţi-i  frig?,  l-a  întrebat  ea  şi  l-a  sărutat  pe frunte.

Sărutarea  era  mai  rece  decât  gheaţa  şi  îl  săgeta până în inimă, şi doar inima lui era pe jumătate un bulgăr de gheaţă. O clipă a crezut că moare, dar numai o clipă, fiindcă îndată după aceea i-a fost iar bine şi n-a mai simţit frigul.

― Săniuţa mea! Săniuţa mea! Să n-o uitaţi!

La asta s-a gândit mai întâi şi una din găinile cele albe a luat săniuţa în spate şi a pornit în zbor după ei.

Crăiasa Zăpezii l-a mai sărutat o dată pe Karl şi el a uitat de Gretchen, de bunică-sa şi de toţi cei de-acasă.

― De-acuma nu te mai sărut ― a spus ea ― că dacă te mai sărut mori.

Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasă, o faţă mai cuminte  şi  mai  drăgălaşă  nici  nu  se  putea  închipui. Acuma nu i se mai părea de zăpadă, ca atunci când o văzuse la fereastră şi ea îi făcuse semn. Nu-i era frică de  dânsa.  A  început  să-i  spuie  că  el  ştie  să  facă socoteli în gând, chiar cu fracţii, că ştie ce întindere şi câţi locuitori are ţara şi ea zâmbea şi nu zicea nimic. Şi deodată băiatului i s-a părut că ce ştie el nu-i destul şi s-a uitat în văzduhul larg şi înalt şi atunci ea a zburat cu el sus de tot până în norii cei vineţii, şi vijelia vuia şi  şuiera,  şi  în  vuietul  ei  parcă  se  auzeau  cântece străvechi.  Şi  au  trecut  în  zbor  peste  păduri  şi peste ape,  peste  mări  şi  peste  ţări;  dedesubtul  lor  vâjâia crivăţul,  urlau  lupii,  sclipea  zăpada;  deasupra  lor zburau ciori negre care croncăneau prelung şi sus de tot era luna mare şi luminoasă, şi o noapte întreagă Karl  s-a  uitat  la  lună  şi  în  zorii  zilei  a  adormit  la picioarele Crăiesei Zăpezii.