Capitan la cincisprezece ani

- citeste gratuit -

In ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică şi la 165° 19' longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich. ...

Puzzle

- Gratuit -

Joc de indemânare care constă în potrivirea de piese cu frânturi de imagini pentru realizarea imaginilor unor animale, insecte, cuvinte, peisaje, etc. Jocurile au cate 16 piese care se potrivesc la formarea imaginilor.

 

Divizori

- Gratuit -

Matematica.Videoclip. Ce sunt divizorii, cum se calculeaza, ce este un numar divizibil, intrebari la care afli raspunsul prin vizionarea lectiei.

Fractii

- Gratuit -

Matematica.Videoclip.Ce este o fractie, din ce este formata o fractie, cum se calculeaza, care sunt denumirile practice ale unor fractii, intrebari la care afli raspunsul prin vizionarea lectiei.

Mara

- de citit gratuit -

  A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, ...mai mult !

Print şi cersetor

- de citit gratuit-

În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă din cel de al doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu-l dorea, se născu într-o familie săracă, ce avea numele de Canty. În aceeaşi zi, un alt copil englez se năştea într-o bogată familie cu numele de Tudor, care îl dorea, însă toată Anglia.  ...mai mult !

La oglinda

- de citit gratuit-

Azi am să-ncrestez în grindă –
Jos din cui acum, oglindă !
Mama-i dusă-n sat ! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
                      Cu zăvorul.

Fram ursul polar

- de citit gratuit -

Tigrii intrau în arenă unul câte unul. Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. Nu ridicau nici în dreapta, nici în stânga ochii lor galbeni ca de sticlă. După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare.Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. ....mai mult!

Calatoriile lui Gulliver

-de citit gratuit -

...............................

Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mişca, deoarece cum stam aşa culcat pe spate, mi-am simţit atât braţele cât şi picioarele legate zdravăn de pământ de o parte şi de alta, iar părul meu lung şi des, prins şi el în acelaşi fel. ...mai mult!

Stefan cel Mare

- de citit grtuit -

... Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii ţării, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoctist în frunte, şi norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea“; aici se opreşte cu arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit vrăjmaşul. ...mai mult!

Legenda imparatului Alexandru Macedon

- de citit gratuit -

Imparatea la rasarit in India marele Por-imparat, si la amiazazi domnea peste Persia marele Dariei imparat, iara Merlichei imparat stapanea Ramul si tot Apusul cu toti crai; si la Macedonia era Filip craiul. Iara peste Eghipet imparatea Netinav imparat, carele era filosof mare, si fermecator si cetitor de stele, si era atat de maiestru cat lua bunatatile si dulceata de la patru tari, adica:graul, vinul, untul si mierea. ... mai mult!

 

Somnoroase pasarele

Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna, 
Se ascund în ramurele -
Noapte buna!

Sabia de foc

- diafilm gratuit - 

E mult de atunci... Intr-o zi de tomna, vaile Trotusului rasunau de larma baietilor din Borzesti care iesisera cu caii la pascut. Se luptasera intre ei, luandu-se la tranta, arucand cu ghioagele, ori incercand sa nimireasca o tinta cu sageta cat mai departe ... 

Puiul

- diafilm gratuit -

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib ...

Stii numele pasarii ?

- gratuit -

Dupa imagine si cateva litere ajutatoare identifica pasarea. Scrii numele pasarii intr-caseta si apoi click pe butonul "Verificare". Daca nu stii numele atunci click pe butonul "Nu stiu". Un joc care te invata sa identifici pasarile si sa le inveti numele !  

 


Moara cu noroc

Ioan Savici

imagine din filmul La moara cu noroc din anul 1955

XIV

Ziua următoare, deşteptându-se din somn, Ghiţă era neliniştit. Îşi aducea aminte cele petrecute peste noapte, dar şi le gândea ca şi când le-ar fi visat, şi parcă nu-i venea să le creadă, iar când îşi dădea seama că ele în adevăr s-au petrecut, îi era ruşine de cele ce făcuse şi se temea că, mai curând ori mai târziu, se va da de gol, şi nu numai va strica toată treaba, dar îşi va băga totodată şi capul în primejdie.
„Nu! îşi zise el, eu nu pot să o fac aceasta; n-am în mine inima, n-am, precum Pintea, dibăcia pe care ar trebui s-o am, pentru ca să o pot face.“
De aceea, când Ana îl întrebă despre cele puse la cale peste noapte, el răspunse că e bine şi că toate s-au făcut şi, dând acest răspuns, el nu spunea decât adevărul pe care îl simţea atunci în sufletul său.
Ana însă era adânc jignită; ea ar fi dorit să afle mai multe, se simţea în drept de a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere.
– Vorbeşti cu mine, îi zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ţii cu simbrie, fiindcă ai trebuinţă de ea.
Şi Ana avea dreptate.
A doua zi, când Lică se întoarse iar pe la cârciumă, Ghiţă simţi că nu ştie ce are să facă. Întâia oară în viaţa lui îi era ruşine de Lică, se simţea oarecum mai netrebnic decât dânsul şi se temea înzecit de răzbunarea lui.
Iară Lică era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om cu inima deschisă.
Bunul Dumnezeu a rânduit ca copilul să se ia întru toate după oamenii mari, şi Petrişor, băiatul lui Ghiţă, voia şi el să aibă cu orice preţ un bici ca nenea Lică, dacă nu poate să aibă deocamdată chiar şi unul ca dânsul; Ana luase dar un caier şi se pusese să-i împletească unul.
– Ce are să iasă de aici? întrebă Lică. Un bici pentru Petrişor voinicul. Ei! dacă-i aşa, las’ pe mine: ce-a da târgul şi norocul! ţine capătul, să-i împletesc eu un bici cum îl ştiu eu împleti.
Ana rămase pe laiţă, ţinând capătul pletei, iară Lică stătea înaintea ei şi, împărţind fuiorul în opt şuviţe, începu să împletească în opt coarde, cum ea nu mai văzuse mai nainte. Şi cum el împletea, ea privea la degetele lui, care strângeau pleata, răsuceau coarda şi-o împleteau cu măiestrie între celelalte, privea la mâna lui, care nu atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul uşurel şi frâul calului, la mâna albă şi la degetele lui subţiri şi lungi, privea la cămaşa lui albă ca floricelele, la faţa lui rasă neted, la mustaţa lui lungă, la ochii lui verzui, care acum se mişcau cu atâta vioiciune, privea şi asculta vorbele vesele, care curgeau întruna peste buzele lui, privea şi asculta şi-şi aducea aminte de omul rece şi aspru la faţă, pe care-l privise cu uimire copilărească atunci, în ziua aceea, când el sosise pentru întâia oară la Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară aşa de rău şi de primejdios şi care acum îşi petrecea timpul cu dânsa şi se bucura când vedea că Petrişor saltă de bucurie.
Şi pe când Ana privea, asculta şi gândea, oarecum fără de voie, la cele ce au fost şi la cele ce sunt, pleata scoasă în patru dungi se lungea mereu.
– Frumos are să iasă! îi zise ea.
– S-ar putea oare să iasă altfel, răspunse el cam cu jumătate de gură, când o nevastă aşa de frumoasă îi ţine capătul? Mie nu mi-ar păsa, adăugă apoi peste puţin, dac-ar ieşi şi lung cât postul Paştilor.
Ana se tulbură şi-ar fi voit să dea capătul să-l mai ţie şi Uţa, care stătea câţiva paşi în dosul ei; dar ea se făcu că nu înţelege şi începu să vorbească cu copilul.
De aici înainte Lică îşi rări vorbele, începu să subţieze coardele, să împletească mai iute şi încetul cu încetul iar se făcu omul cu faţă rece şi aspră.
– Nu mai am mult, zise el în cele din urmă; sfârşesc numaidecât; codiriştea o fac eu apoi singur.
Pe Ana o mâhneau aceste cuvinte. Pornită spre veselie, precum era, ar fi dorit să vadă tot feţe vesele, şi se simţea cu atât mai jignită când ştia că ea însăşi a stricat voia bună a cuiva: umbla dar dinadins să-l aducă iar la voie bună pe Lică, să-l lase precum l-a găsit, şi-i venea oarecum să plângă când vedea că nu izbuteşte. Ea îi zâmbea în ochi, îi arăta în toate chipurile că se bucură de vorbele lui, iară când el se duse să caute o nuia, din care să taie codiriştea, îşi luă copilul de mână şi-i zise veselă: „Hai şi noi să-i ajutăm lui nenea Lică“.
Ghiţă umbla în vremea aceasta după trebile sale, însă când el se întoarse iar la cârciumă, Lică şedea la masa de sub cerdac şi tăia cu vârful cuţitului crestături pe codiriştea făcută gata, iar Ana stătea în dosul lui şi privea peste umărul lui cum lucrează, şi cum stătea aşa, ea se rezema cu dreapta de masă, iară stânga o ţinea pe cellalt umăr al lui.
Ghiţă rămase o clipă ameţit, apoi se depărtă iute, ca să nu mai vadă.
„Nu! îşi zise el, de asta nu m-am temut niciodată şi nu mă tem nici acum.“
Şi în adevăr el nu se temea, dară fierbea cu toate aceste în el. Îşi aducea aminte vorbele lui Lică despre slăbiciune pentru muiere, înţelegea gândul lui şi se tulbura când se gândea că Lică crede c-ar fi cu putinţă şi că Ana, chiar ea, în nesocotinţa ei copilărească, îl întăreşte în această credinţă. Dar tocmai de aceea el însuşi nu voia să înţeleagă nimic, şi peste o jumătate de ceas, când se văzu iar singur cu Lică, el se arătă mai deschis la inimă decât de obicei.
Pintea avuse o bună presimţire. Lică-i aduse astă dată lui Ghiţă patru hârtii mari şi, punându-le pe masă, îi grăi:
– În jumătate: cât ţie, atât mie, dar la aceste să bagi mai bine de seamă, fiindcă au semne.
Ghiţă privi câtva timp la hârtii şi la semnele ce acum îi erau cunoscute.
– Te înţeleg, zise el apoi; nu ceri decât cincizeci la sută; ceilalţi cincizeci să fie ai mei, ca bani de cheltuială. Eu te sfătuiesc însă să-ţi alegi vreun alt om pentru treaba asta: nu te temi tu că iau banii ăştia şi mă duc cu ei la judecătorie, ca să spun că-i am de la tine? Ai face bine să te temi şi să-mi dai pace.
– Dac-ai avea de gând s-o faci, nu mi-ai fi spus-o, răspunse Lică. Poate că tu crezi c-ai putea s-o faci; te ştiu însă un om destul de cu minte pentru ca să simţi ce-ar urma de acolo pentru tine, şi te ştiu om care ţine la bani.
Ghiţă se ştia şi el însuşi om care ţine la bani, dar tocmai de aceea nu voia s-o afle de la alţii. El luă banii şi îi puse în ladă, apoi scoase un teanc de hârtii mai mici şi dete lui Lică jumătatea ce i se cuvenea, zicându-şi mereu, pe când număra: „Am să-ţi arăt eu ţie că tot nu ţin la bani atât de mult cum crezi tu.“
Şi în adevăr, el nu aştepta decât noaptea, pentru ca să plece la Ineu. Seara însă Lică iar se întoarse la Moara cu noroc şi-i aduse zece bucăţi de hârtie, ca să nu-i dea timp de răsuflare.
– Dacă n-ai destul mărunt la casa ta, îi zise el, pleacă mâine la Arad, ca să schimbi.
– Aşa îmi pare că am, îi răspunse Ghiţă, şi-i dete aproape toţi banii mărunţi pe care îi avea la dânsul.
Şi numai când se întorcea de la Ineu, Ghiţă simţea că Lică are dreptate. El îi dăduse lui Pintea cele patrusprezece bucăţi de hârtie, dar nu-i spusese un lucru: că jumătate din bani sunt ai săi, ci, dimpotrivă, stăruise ca jandarmul să-i schimbe banii deplini, pentru ca Lică să nu simtă nimic. Îi fusese în mai multe rânduri vorba pe buze, însă totdeauna îşi zicea: „Adică de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o şi asta!?“ Iar acum, când se întorcea la Moara cu noroc, îşi punea de gând că i-o va spune într-alt rând.
– Într-alt rând? Da! însă în curând el se încredinţă că nu poate să i-o spună, şi cu cât se încredinţa despre aceasta, cu atât mai dinadins se ferea de Pintea.
Şi omul foarte lesne se împăcă cu păcatele sale.
„Ei! ce să-mi fac!? îşi zise Ghiţă în cele din urmă. Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă.“
Şi fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-şi mai dădea silinţă să-l stăpânească şi se lăsa cu totul în voia întâmplărilor. Apoi el nici nu mai era om cinstit; lumea tot îl credea rău. Câteodată, când îl apuca frica de pedeapsă ori de răzbunarea lui Lică, el îşi punea de gând că are să plece şi să se ducă, încât să i se piardă urma, însă el iar se dumerea şi aştepta ca Lică să vină iar cu banii.
Astfel, trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi primăvara. Pintea se făcea din ce în ce mai nerăbdător, căci aflase în cele din urmă şi pe oamenii îngropaţi; arândaşul avea fierbinţeli de câte ori trebuia să dea bani mărunţi pentru banii pe care îi agonisise cu multă osteneală; Ghiţă însă nu avea altă vorbă decât: „Ţi-l dau legat, dar trebuie să bag de seamă, ca să nu stric toată treaba“. Iară mai departe el râdea în pumni ori tremura de frică.
Căci adunase mulţi bani Ghiţă, atât de mulţi, încât în fiecare zi îşi zicea: „Mult a strâns arândaşul!“, dar precum aduna banii, el scăpăta mereu în gândul său.
În vremea aceasta Lică trăia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, şi de câte ori venea era vesel şi bun şi om cu dare de mână. Şi fiindcă era vesel şi bun şi darnic, ţiganii de la Ineu prinseseră slăbiciune de dânsul şi treceau foarte des pe la cârciumă ca să întrebe dacă n-a venit cumva ori dacă nu are să vină în curând, ca să-şi petreacă cu tovarăşii.
Iară când ei îl găseau, se puneau să-i cânte, şi atunci venea rândul la Uţa, femeie înaltă, smeadă şi sprintenă la vorbă.
Lică nu juca decât foarte arareori, şi atunci mai ales cu Ana, cu copilul ori, pentru ca gluma să fie de tot bună, cu bătrâna. Îi plăcea să stea, să privească şi să asculte, fiindcă era destul de privit şi destul de auzit, fiindcă Uţa juca cum se joacă la cârciumă şi vorbea cum se vorbeşte la birt, fără multe marafeturi, fără mult înconjur. Iară când Uţa mergea prea departe cu veselia, Lică îi zicea: „Mai astâmpără-te, fă! prea te obrăzniceşti“. Dar ea atunci, parcă tocmai în ciuda lui, se făcea cu atât mai dezmăţată.
Bătrâna dădea miloasă din umeri şi zicea aşa în ea: „Ei! ce să-i faci! Aşa a lăsat-o Dumnezeu! Păcatul ei!“
Ana la început se tulbura, în urmă se înscârbea şi dezmăţările Uţei îi păreau sarbede, şi numai târziu se deprinse cu ele, ba, când Uţa zicea câte una neclătită, stăpâna ei simţea un fel de mâncărime şi prindea pofta să zică una şi mai bună. Atunci Lică râdea din toată inima şi nu lipsea niciodată a zice: „Bată-te să te bată, dar de mult n-am râs aşa de cu poftă“.
Iar Ghiţă nu râdea; se făcea că nu pricepe gluma, şi când vedea pe Lică învârtindu-se pe lângă Ana ori pe Ana trăgânduse la Lică, el se ducea pe ici încolo, ca să nu vadă nimic, fiindcă-i era greu să vadă şi-l durea inima când simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gândul său. Dar câteodată îi părea că ea îşi dă silinţă să-l ţină pe Lică departe de la sine, şi atunci el îşi făcea mustrări şi simţea înzecit ticăloşia la care căzuse el însuşi; de aceea parcă-i venea să se bucure când iar o vedea căutându-l cu ochii pe Lică ori legându-se de el, căci acum erau deopotrivă.
La începutul Săptămânii Luminate, Pintea trecu pe la Moara cu noroc şi-l luă iar pe Ghiţă de scurt.
– Ce să-i fac! răspunse Ghiţă. E om viclean şi nu-l pot prinde. Dac-aş şti când are banii la el, te-aş vesti ori l-aş prinde faţă cu câţiva drumeţi. Mă tem însă să nu mă dau de gol: şi tu ştii că-mi pun chiar capul în primejdie, fără ca să-l stric pe el. Îţi spun drept: îmi vine să-mi iau boscârţele şi să fug de aici.
– Bine, bine! grăi Pintea. Dar Dumnezeu să te ferească pe tine să nu te pună păcatul să mă înşeli pe mine!
Ghiţă nu răspunse nimic.
Bătrâna încă de mult umbla cu gândul de a potrivi lucrurile astfel, ca să-şi petreacă Paştile cu toţii împreună la una dintre fetele ei din Ineu şi totdeauna se întrista când Ghiţă zicea: „Dacă se poate“. Numaidecât după plecarea lui Pintea, Ghiţă se duse dar la ea şi-i spuse că se poate şi să-i vestească prin vreun drumeţ pe cei din Ineu despre aceasta, ca să facă din vreme toate pregătirile.
– Bine, ginere dragă! grăi bătrâna, cuprinsă de vie bucurie. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru această hotărâre a ta, căci, precum tu prea bine vezi, eu sunt bătrână, şi cine ştie dacă ne va mai fi dat să petrecem o zi de sărbătoare împreună...
Era în adevăr mişcată bătrâna; nu-şi aducea aminte să fi petrecut vreodată în viaţa ei sfintele sărbători altfel decât împreună cu cei mai de aproape ai săi, afară de anul trecut, când Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu noroc şi parcă nu erau Paşti, parcă-i lipsea darul pentru tot anul dacă mai petrecea şi acum ca în anul trecut.
Mare era şi bucuria Anei, care de mult nu-şi văzuse rudele şi prietenele cu care fetise, mare bucuria copiilor, care totdeauna aveau dor de Ineu, unde căpătau daruri de la mătuşile lor şi găseau alţi copii ca dânşii.
Ana şi bătrâna se puseră la sfat, deoarece cu mâna goală nu puteau să meargă, şi mai ales Ana simţea în ea o puternică pornire de a se arăta că nu mai e săracă, precum fusese odinioară, şi parcă i-ar fi venit pofta să risipească acum deodată tot ce câştigase în timp de un an.
Pe când ele stăteau de sfat, Ghiţă se afla singur în odaia de lângă birt şi-şi număra banii, îi număra singur, fără zgomot, şi ascuţindu-şi mereu urechea, pentru ca să-i ascundă îndată ce ar simţi că se apropie cineva.
În clipa când văzuse mânia lui Pintea, el luase hotărârea de a-şi trimite nevasta şi copiii de sărbători la Ineu şi de a se duce astfel, neştiut de nimeni, să caute undeva un loc ascuns, unde să-i cheme în urmă la sine şi să-şi petreacă zilele vieţii pierdut în lume şi nesupărat de nimeni, deoarece Lică nu putea să-l vândă, iar Pintea nu ştia nimic. Însă chiar la cel dintâi pas făcut pentru punerea în lucrare a hotărârii sale el începu să şovăiască. Îl durea bucuria bătrânei şi parcă nu se simţea destul de tare ca să o curme în ziua hotărâtă pentru plecare, îl durea cu atât mai mult cu cât vedea în ea totodată durerea zguduitoare pe care o vor simţi cu toţii în ziua când nu-l vor mai găsi. Apoi, dacă fugea de frica lui Pintea, nu mai puţin se temea că, fugind, Lică îi va găsi urma. Acum, în sfârşit, când îşi văzu banii adunaţi atât de mulţi la un loc, îl cuprinse cu o putere necovârşită gândul, venit ca din senin, că Lică, ştiindu-l că are bani mulţi, va veni într-o zi să-i ia de la dânsul, şi după ce-şi puse iar banii în ladă şi stinse lumina, el se opri îngrozit în mijlocul odăii întunecate: vedea parcă, departe, dincolo de dealul despre Ineu, în valea tăcută şi pustiicioasă, trăsura părăsită la marginea drumului şi copilul omorât şi aruncat pe iarba stropită cu sânge.
Nu, nu era destul că se duce; trebuia să se ducă aşa, ca nimeni, şi mai ales Lică, să nu-i poată da de urmă.
Iar Ana nu simţea nimic; capul ei era plin de colaci, de ouă roşii, de plăcinte, gândul ei era dus în lumea căreia dorea să i se arate. Marţi seara trecu pe la cârciumă şi Lică Sămădăul, căruia Ghiţă îi trimise vorbă c-ar fi având să-i spună ceva, dar ea nu ştia nici când el a venit, nici când a plecat.
Lică nu stătuse mult. Ghiţă dorise numai să-l întrebe în taină dacă nu are cumva bani de schimbat, fiindcă are de gând să meargă peste sărbători, neştiut de nimeni, la Pesta, ca să schimbe ce are la dânsul, mai ales galbenii, pe care nu îndrăznea să-i dea aici prin apropiere. Aşa credea el că va putea să alunge orice prepus din mintea lui Lică, pentru ca numai într-un târziu să-i vină gândul de a ştirici încotro a plecat.
– Am, răspunse Lică. Nevasta când îţi pleacă?
– Sâmbătă de cu seară.
– Atunci tu mă aşteaptă, că viu neapărat, fie sâmbătă seara, fie duminică dimineaţa, şi-ţi aduc, îţi aduc fel de fel.
Ghiţă începu să tremure. Acum nu mai era vorba numai să fugă, ci să-l şi fure totodată pe Lică.
„Dac-o fac, să o fac barem deplină!“ îşi zise el ameţit de acest nou gând şi numărând cu neastâmpăr ceasurile ce-i mai rămâneau.
Sâmbătă pe la amiazăzi, în sfârşit, când toate erau puse la cale, toate gătite pentru ziua de sărbătoare, el spuse că nu poate să plece, cel puţin nu chiar acum, deodată cu ceilalţi, fiindcă are să-l aştepte pe Lică, de la care a primit vorbă.
– Atunci nici eu nu mă duc, grăi Ana, pentru care această nouă hotărâre a lui Ghiţă venea ca un trăsnet căzut din senin.
– Ai înnebunit? zise el. Le-aţi trimis vorbă că veniţi, aţi făcut din partea voastră toate pregătirile şi acum nu mergeţi? Duceţi-vă voi şi vă petreceţi sărbătorile, ca şi când eu nici nu aş fi; cu atât mai bine are să vă pară dacă voi veni mai târziu.
– Eu nu pot să-mi petrec Paştile fără tine, grăi nevasta. Te gândeşte ce ar zice lumea când te-aş lăsa singur aici.
– Ei! vorbe degeaba! Vreau să te duci!
– De ce te răsteşti la mine? zise Ana mâhnită. Ghiţă! spune- mi, ce ai tu? De ce nu-mi vorbeşti pe faţă?
Ghiţă se plimbă câtva timp prin casă, apoi se opri la fereastră şi privi afară.
– Îmi stai în cale, zise el în cele din urmă. Ana simţi în ea pornirea de a pleca fără de întârziere, pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată; îi părea că nu mai poate trăi cu omul care i-a grăit o dată aceste cuvinte; era însă în sufletul ei şi ceva mai tare decât această pornire.
– Tocmai de aceea voiesc să rămân, răspunse ea, şi am să rămân, pentru că nu mă lasă inima să plec. Grozav te-ai schimbat tu de câtăva vreme: abia mai ţin minte de când nu m-ai atins cu mâna şi nu mi-ai zis o vorbă bună; dar să nu crezi că aşa mă vei alunga de la tine. Ţin la tine, Ghiţă, strigă ea îndărătnicită, ţin cu toată inima, şi cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin, şi ţi-o spun aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi.
Şi în adevăr Ghiţă nu se temea de nimic mai mult decât de nişte cuvinte ca aceste, şi acum, când le auzi, el se simţi ca şi când ar fi cuprins de un păienjeniş pe care nu se îndura să-l rupă.
– Grozav ţi-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeşte-mi în faţă: vrei să rămâi, pentru că ştii că are să fie şi Lică aici.
– Eşti un netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în tine pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi, zise ea şi se depărtă fără zgomot. Apoi, din prag, ea îi mai aruncă vorbele: Tu eşti acela care se pleacă îanintea lui ca o slugă, iar nu eu, Ghiţă! Să ne ferească pe noi Dumnezeu să nu ai tu cumva ceva pe sufletul tău, că atunci toată viaţa noastră e mai rea decât o robie!
Ghiţă o lăsă să se ducă, ba chiar se bucura că ea se duce, fiindcă nu-i mai venea să creadă că acum ea va rămânea şi niciodată hotărârea lui de a pleca nu fusese mai tare ca acum. În adevăr, viaţa ei nu era decât o robie, o robie de care nu mai putea scăpa decât aşa, dacă se duceau în lume. Ea putea încă să fie fericită; el însuşi, niciodată.
Dar Ghiţă se înşela.
Bătrâna plecă de cu seară singură cu copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii. Ea îşi sărută la despărţire copila, o sărută o dată, de două, o sărută de mai multe ori, ca şi când s-ar despărţi pe veci de dânsa, ca şi când acum o ar mărita şi numai acum ar simţi că ea trebuie să împartă bucurii şi amaruri cu soţul ei. Dar inima îi era grea şi trebuia să şi-o uşureze.
– Eu vorbesc arareori, zise ea, deşi totdeauna spun cam multe. Aşa-mi este firea. N-am însă obiceiul de a mă amestca în trebile altora. Voi sunteţi copiii mei; n-am stăruit însă niciodată să faceţi altfel decât aşa cum vă trage inima. Acum însă mă doare inima când văd că pentru Lică voi părăsiţi neamurile voastre de sfintele sărbători şi nu vă miraţi dacă doresc să ascultaţi o dată şi de mine; nu vă lăsaţi prea departe cu oameni ca Lică. E bine să-i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dânşii; Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o până acum, fiindcă n-aveam pentru ce; acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi.
Bătrâna grăi şi se duse, iar Ghiţă şi Ana rămaseră cu Marţi şi cu Uţa la Moara cu noroc, care, ca niciodată mai nainte, parcă stătea pustie şi întunecată în urma bătrânei.
– Ei! ce să-mi faci!? grăi Ghiţă, când îşi văzu zădărnicit astfel planul. Se vede că acesta e norocul meu, şi dac-ar fi nenorocirea mea; cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă!? Poate că e mai bine aşa.
Atât se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, încât nu mai putea să-şi dea seama ce poate şi ce nu poate să facă, şi aşa, încetul cu încetul, se lăsa în voia întâmplării şi aştepta cu o leneşă nepăsare sosirea lui Lică.
Sosind duminică, în ziua de Paşti, pe la prânzul cel mic, dimpreună cu Răuţ şi cu Păun, un alt tovarăş al lor, toţi trei călări, la Moara cu noroc, Lică se simţi cam scos din sărite când nu-l găsi pe Ghiţă singur, precum fusese vorba. El însă nu grăi nimic, şi aruncă numai o traistă cu scule, pe care o adusese cu sine, într-un colţ al casei.
– N-am putut să mă desfac de dânsa! grăi Ghiţă.
– N-ai putut!? Trebuie să te desfaci, îi răspunse Lică aspru. Vasăzică, eu umblu aşa după pofta inimii tale. Am adus bani, aur şi argintărie, şi nu pot să le port cu mine. Fă-i rând să plece.
– Cum să-i fac?
– Ce-mi pasă mie!? Fă-i rând şi atât! Cum? asta-i treaba ta.
Ghiţă vedea parcă iar trăsura părăsită la marginea drumului, cu copilul mort lângă dânsa.
– Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere! urmă Lică aprins.
– Slăbiciune nu am, grăi cârciumarul.
– Nu ai! zise iar sămădăul. Bine! Înţelegi tu că lucrul ăsta trebuie să ajungă odată la un capăt. Lasă, că-i pun eu capătul!
Bine c-a rămas aici. Am astăzi o grozavă mâncărime în mine, adause apoi aşa pentru dânsul, şi împinse cu piciorul traista în dosul unei lăzi ce se afla în apropiere.
După aceste el ieşi prin birt, pişcă de pulpă pe Uţa, care stătea rezemată de uşchior, încât ea ţipă, şi se duse mai departe la Ana, care stătea înaintea cerdacului, pusă pe gânduri asupra celor ce se vor fi petrecând în casă.
– Fac rămăşag, zise el, că peste jumătate de ceas sunt aici şi ţiganii. Au un miros mai bun decât copoiul. Apoi să ne facem o zi cum n-a mai fost nici una din cele de până acum. Am azi un chef din cele mari, şi trebuie să ştii că eu sunt nesăţios când mă apucă cheful.
– Şi eu sunt la chef, răspunse Ana cam în silă. Lică se apropie mai tare de dânsa şi-i zise la ureche, aşa ca din glumă:
– Îi fac eu rând lui Ghiţă să plece şi să ne lase singuri. Ana-şi opri răsuflarea. Era o glumă aceasta; însă, chiar ca glumă, era prea îndrăzneaţă şi-o atingea tocmai acolo unde era mai simţitoare.
– Numai dacă-l poţi, îi zise ea, dar cu capul ridicat şi privindu-l peste umăr, ca şi când ar voi să mai adauge: „Tare te-nşeli dacă crezi că bărbatul meu ţine atât de puţin la mine“.
– Uite cum se supără, zise el acum zâmbind. Aşa-i că team atins la inimă!? Ei, apoi dacă n-aş şti eu cât de mult îşi ţine la nevastă, de mult i-aş fi furat-o. Şi asta era o glumă, însă una care îi mai plăcea Anei.
Lică avuse dreptate. Nu trecu mult, şi ţiganii sosiră şi pe când la Ineu oamenii intrau în biserică, la Moara cu noroc se începu veselia destrăbălată şi fără frâu.
Ana nu voia să joace tocmai pe timpul sfintei liturghii şi era jignită văzând pe Uţa acum chiar mai neruşinată decât totdeauna; dar Lică, neastâmpărat afară din seamăn, o strânse în braţe şi o luă cu sila la joc. Ea îşi aţinti ochii la Ghiţă; acesta însă, în loc de a se arăta supărat, scoase pe Uţa din mâinile lui Răuţ şi începu să-şi petreacă şi el, dacă să-şi petreacă, precum petrece omul, când se pune în ciuda altuia. Apoi desfrâul are şi el farmecele lui, şi Ana încetul cu încetul se obicinuise şi prinsese o tainică poftă de el.
Pentru ca petrecerea să fie mai cu haz, Lică scoase peste câtva timp din şerparul său plin cu bani patru hârtii, scuipă pe ele şi lipi de fruntea fiecăruia dintre ţigani câte una.
– Acum cântaţi până ce nu se rup toate coardele! strigă el apoi, şi iar o apucă pe Ana, care dinadins se lăsa în voia lui şi se făcea cu atât mai neastâmpărată cu cât Ghiţă se arăta mai nepăsător.
Iar Ghiţă fierbea în el şi nu se stăpânea decât cu gândul că e vai şi amar de bărbatul care trebuie să-şi păzească nevasta, şi era vesel, ca să arate că el nu e asemenea bărbat.
Era dar o veselie, încât casa parcă era să zboare cu dânşii în aer, Lică o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pământul; Ghiţă şi Răuţ luaseră pe Uţa la mijloc; Păun şi Marţi băteau în palme şi chiuaiu în ruptul capului; ţiganii trăgeau din toate puterile cu arcuşul, zâmbind cu mulţumire şi privind din când în când cu ochii galeşi la hârtiile ce le erau lipite de frunte, iar câinii lui Ghiţă zăceau cu capul pe labe în pragul birtului şi priveau buiguiţi la cele ce se petreceau.
Obosit, în sfârşit, de joc, Lică se lăsă pe laiţă, o luă pe Ana pe genunchi şi începu, aşa în glumă, să o sărute şi să o strângă la piept.
Ghiţă nu se mai putu stăpâni şi, făcându-se că nu vede nimic, ieşi să se mai răcorească sub cerdac.
– Acu lasă-mă, grăi Ana înecată, că începe Ghiţă să se supere.
– Apoi nu vezi tu că nici eu nu vreau alta? răspunse Lică. Să-l necăjim niţel. Măi Ghiţă! strigă apoi, aşa e că mi-o laşi mie acu o dată, de ziua de Paşti?
– Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiţă în glumă; dar în dosul glumei se simţea mânia lui oarbă şi nesăţioasă. Ana se desfăcu din braţele lui Lică, şi câtva timp veselia pieri din mijlocul lor, deşi îndeosebi Ana numai acu era în voie bună şi ar fi voit să-şi petreacă din toată inima.
Iar Ghiţă plănuia în el cum să plece acum la Ineu, fără ca să dea loc la presupuneri, cum să plece, cum să-l afle pe Pintea şi cum să se întoarcă pe nesimţite cu el ca să i-l dea prins pe Lică.
Era pe la un ceas după-amiazăzi când Lică îl apucă la o parte şi îi zise:
– Noi ne-am înţeles: tu pleci pe ici încolo şi mă laşi pe mine aici cu dânsa. N-ai nevoie să-i spui nimic: te duci ca să se pomenească deodată singură cu mine şi atât. Am să le zic celorlalţi că te-ai pus să dormi în podul grajdului, pentru ca nimeni afară de noi să nu mai simtă nimic.
Ghiţă se aşteptase la aceasta; acum însă, când nu mai era timp de a se chibzui, el rămase încremenit.
– Are să-ţi fie greu acu o dată, urmă Lică; de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă mie de bună voie: aşa sunt muierile.
Ochii lui Ghiţă se împăienjeniră. În două ceasuri putea să meargă călare şi pe căi ascunse la Ineu şi în alte două ceasuri, pe când se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu Pintea la Moara cu noroc.
„Aşa vrea Dumnezeu! îşi zise el; aşa mi-a fost rânduit.“
Şi când şi le zicea aceste, se simţea aşa de tare, încât cu toate cele ce văzuse, nu credea că e cu putinţă ca Ana, Ana lui, să se dea vie în mâinile unui om ca Lică. „Şi dacă se dă, atunci e mai bine aşa, adăugă el: să se hotărască odată; să ştiu cum stau, căci viaţa mea tot e pierdută dacă nu reuşesc acum.“
– Bine, îi zise dar lui Lică. Şi când să mă întorc?
– Mâine dimineaţă.
– Dar un lucru, adause Ghiţă, fă ce faci, însă nu mă face de ruşinea lumii: caută ca ceilalţi să nu simtă nimic.
– Asta de sine se înţelege; altfel nici ea nu m-ar lăsa să mă apropii de dânsa, grăi Lică, şi se depărtă.
Ghiţă rămase câtva timp privind în urma lui, apoi se întoarse spre grajd, cu avântul omului care, purtat şi orbit de un singur gând, îşi pune viaţa în joc ca să arate că nu se teme că o va pierde.
Pe când el îşi gătea calul în grajd, Lică-l punea la cale pe Răuţ.
– Carevasăzică, grăi Răuţ, în cele din urmă, când se înserează, noi îi lăsăm pe dânşii acolo, ne întoarcem, stăm ascunşi şi nu ieşim decât la semnul dat de tine.
– Huhurez! răspunse Lică, şi iar se puse pe veselie. Peste puţin, Răuţ întrebă cine voieşte să vie cu dânsul la Şicula.
– Punem caii la căruţa lui Ghiţă, zise el, încărcăm ţiganii şi mergem la nuntă. Uţă! hait’! şi tu cu noi! O dată sunt Paşti pe an! Îl luăm şi pe Marţi.
– M-aş duce şi eu, grăi Lică, dar nu mă lasă inima; apoi ar trebui să fiu de mult la Fundureni şi nu pot să mai pierd vremea pe aici ori pe la Şicula.
– Marţi! zise Uţa zâmbind prin ascuns. El cine ştie pe unde o fi acum. O fi sărind gardurile prin Fundureni, pe la drăguţa lui de pereche: dar eu mă duc, dacă mă luaţi. Atât dorea şi Ana: să rămână singură cu Ghiţă.
Într-un târziu, însă, ea băgă de seamă că Ghiţă, care nu fusese de faţă la plecarea celorlalţi, nu se mai întoarce şi începu a se nedumeri.
– Ghiţă doarme prea mult, zise ea ridicându-se.
– S-a dus şi el, grăi Lică aşezat.
– Cine? – Ghiţă. N-am zis că-i fac rând să plece?
Ana se întoarse cu obrajii aprinşi de la el şi ieşi afară ca să-l caute pe Ghiţă; dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre Fundureni, rămase câtva timp răcită în tot trupul, apoi se întoarse.
– Aşa-i, zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atât mai bine! Lică se ridică şi făcu ca şi când ar fi voind să plece şi el.
– Ce vrei? întrebă ea.
– Nu spuneam că trebuie să plec?
– Să nu umblăm cu vorbe deşerte, îi zise ea. Acu rămâi. Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.
Grăind aceste, ea-şi astâmpără obrajii cu palmele, îşi ridică cu vârful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, privind ca ieşită din fire împrejur:
– Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalţi de aici. Aş vrea să văd oameni împrejurul meu, oameni mulţi, să-mi petrec, încât să ţi se ridice perii în vârful capului, până ce nu cad istovită la pământ. Dar acum e bine aşa: tu trebuie să-mi făgăduieşti însă un lucru.
Lică privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca şi caisa răscoaptă şi la trupul ei înalt, mlădios şi fraged. Se simţea stăpânit de dânsa şi parcă voia dinadins să se lase în stăpânirea ei.
– Oricare ar fi acela, ţi-l fac, zise el, întinzând mâna, ca s-o apuce.

Pentru biblioteca ta

Mihail Sadoveanu
  • Neamul Soimarestilor
  • Soimi
  • Nicoara Potcoava
  • Hanu Ancutei
  • Citat:

    "Cărţile ne sunt prieteni statornici...Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic. Cărţile care ne plac sunt si urne pline de amintiri."

    <<
    >>




    Magazine online

    O plimbare placuta si interesanta. Vezi ultimele noutati din librarii, asigurari, cosmetice, electronice, sport, flori, vehicule, bijuterii ... Vezi ca se pot face cumparaturi si altfel, au avantajul ca trimit produsul acasa, iar daca nu-ti place il poti returna.

    Boul si vitelul

    Fabula audio - gratuit.

    Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
    În zilele noastre de soartă-ajutat,
    Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
    Dobândi-n cireadă un post însemnat.

     

    Calin (file de poveste)

    - poezie audio, mp3, gratuit -

    Toamna frunzele colindã,
    Sun-un grier sub o grindã,
    Vântul jalnic bate-n geamuri
    Cu o mânã tremurândã,
    Iarã tu la gura sobei
    Stai ca somnul sã te prindã.
    Ce tresari din vis deodatã?
    Tu auzi pãsind în tindã ....

    Condeile lui Voda

    Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul.

    Baltagul

    - de citit gratuit -

    Stăpâne, stăpâne,
    Mai cheamă ş-un câne...

    Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
         Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
         Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele”....citeste mai mult!

    Ajutor la geometrie!

    - de citit gratuit -

    Afla formule de calcul si teoreme pentru triunghiul dreptunghic. Vei invata despre teorema lui Pitagora, teorema catetei, teorema inaltimii, teorema inaltimii si altele cu ajutorul imaginilor si explicatiilor.

    Mircea cel Mare

    - de citit gratuit -

    Sfârşitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaş şi, cu el, un lung şir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleaşi mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăţiei bizantine şi, în mai puţin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. ....mai mult!

    Nuielusa de alun

    - de citit gratuit -

    O femeie sarmana avea doi copii. Sprinteioara spala, torcea, fierbea bucatele si Mugurel aduna surcele, aducea apa de la izvor culegea poame din padure. Cand mama lor venra trudita de la munca gasea masa asternuta, mncarea calda, casa si ograda curate.

    Craiasa zapezilor

    - de citit gratuit

    ........Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi,  era chiar dracul.  Şi vrăjitorul  acesta  a  făcut  o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era maiurât  se  vedea  în  oglindă  foarte  limpede  şi  chiar  mai urât  decât  fusese.  Cele  mai  frumoase  privelişti  în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau  în  oglindă  urâcioşi  sau  şedeau  cu  capu-n  jos.

    Ileana Simziana

    - Audio gratuit -

    A fost odată un împărat. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți împărații de prinpregiurul lui și-i supusese, încât își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți împărații cei bătuți era îndatorați a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani.

    Turtita

    - diafilm gratuit -

    Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina. Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.

    Zana marii

    - de citit gratuit -

    ...  Zâna cea mică s-a dus până  la  fereastra  cabinei  şi  s-a  uitat.  Înăuntru  erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea  să  aibă mai mult de cincisprezece ani.  Astăzi  era  ziua  lui  de  naştere  şi  de  acea  era petrecere  pe  corabie.  Marinarii  dansau  pe  punte  şi când prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna s-a speriat şi s-a scufundat repede în apă.

     

    Integrame

    - gratuit online -

    Integrame usoare de dezlegat pe dispozitive mobile, cu tematica diversa, adresate persoanelor de toate varstele. Ai internet pe dispozitiv mobil ? – atunci ai si acces gratuit la Integrame care sunt la fel ca pe suportul de hartie, numai ca trebuie sa faci click cand introduci litera – nici macar nu ai nevoie de creion si hartie !