Capitan la cincisprezece ani

- citeste gratuit -

In ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică şi la 165° 19' longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich. ...

Puzzle

- Gratuit -

Joc de indemânare care constă în potrivirea de piese cu frânturi de imagini pentru realizarea imaginilor unor animale, insecte, cuvinte, peisaje, etc. Jocurile au cate 16 piese care se potrivesc la formarea imaginilor.

 

Divizori

- Gratuit -

Matematica.Videoclip. Ce sunt divizorii, cum se calculeaza, ce este un numar divizibil, intrebari la care afli raspunsul prin vizionarea lectiei.

Fractii

- Gratuit -

Matematica.Videoclip.Ce este o fractie, din ce este formata o fractie, cum se calculeaza, care sunt denumirile practice ale unor fractii, intrebari la care afli raspunsul prin vizionarea lectiei.

Mara

- de citit gratuit -

  A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, ...mai mult !

Print şi cersetor

- de citit gratuit-

În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă din cel de al doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu-l dorea, se născu într-o familie săracă, ce avea numele de Canty. În aceeaşi zi, un alt copil englez se năştea într-o bogată familie cu numele de Tudor, care îl dorea, însă toată Anglia.  ...mai mult !

La oglinda

- de citit gratuit-

Azi am să-ncrestez în grindă –
Jos din cui acum, oglindă !
Mama-i dusă-n sat ! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
                      Cu zăvorul.

Fram ursul polar

- de citit gratuit -

Tigrii intrau în arenă unul câte unul. Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. Nu ridicau nici în dreapta, nici în stânga ochii lor galbeni ca de sticlă. După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare.Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. ....mai mult!

Calatoriile lui Gulliver

-de citit gratuit -

...............................

Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mişca, deoarece cum stam aşa culcat pe spate, mi-am simţit atât braţele cât şi picioarele legate zdravăn de pământ de o parte şi de alta, iar părul meu lung şi des, prins şi el în acelaşi fel. ...mai mult!

Stefan cel Mare

- de citit grtuit -

... Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii ţării, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoctist în frunte, şi norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea“; aici se opreşte cu arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit vrăjmaşul. ...mai mult!

Legenda imparatului Alexandru Macedon

- de citit gratuit -

Imparatea la rasarit in India marele Por-imparat, si la amiazazi domnea peste Persia marele Dariei imparat, iara Merlichei imparat stapanea Ramul si tot Apusul cu toti crai; si la Macedonia era Filip craiul. Iara peste Eghipet imparatea Netinav imparat, carele era filosof mare, si fermecator si cetitor de stele, si era atat de maiestru cat lua bunatatile si dulceata de la patru tari, adica:graul, vinul, untul si mierea. ... mai mult!

Somnoroase pasarele

Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna, 
Se ascund în ramurele -
Noapte buna!

Sabia de foc

- diafilm gratuit - 

E mult de atunci... Intr-o zi de tomna, vaile Trotusului rasunau de larma baietilor din Borzesti care iesisera cu caii la pascut. Se luptasera intre ei, luandu-se la tranta, arucand cu ghioagele, ori incercand sa nimireasca o tinta cu sageta cat mai departe ... 

Puiul

- diafilm gratuit -

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib ...

Stii numele pasarii ?

- gratuit -

Dupa imagine si cateva litere ajutatoare identifica pasarea. Scrii numele pasarii intr-caseta si apoi click pe butonul "Verificare". Daca nu stii numele atunci click pe butonul "Nu stiu". Un joc care te invata sa identifici pasarile si sa le inveti numele !  


Fram ursul polar

de Cezar Petrescu

<

XII Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitat

 

Da, undeva, departe, în oraşul său, Petruş, băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam cârn, nu-l uitase pe Fram.

A auzit şi el că directorul Circului Struţki l-a trimis îndărăt, în gheţurile unde se născuse. Iar de-acolo, din oraşul unde vântul şi ploile n-au smuls încă toate afişele vechi de pe ziduri, Petruş îl urmăreşte în vremea aceasta cu gândul şi cu închipuirea.

Poate că nu l-au uitat nici alţi copii, din alte nenumărate târguri prin care a cutreierat Circul Struţki cu Arca lui Noe, plină de elefanţi, de tigri, de lei, de şerpi, de maimuţe! Poate că mai istorisesc şi acum hâtrele lui năzdrăvănii! Poate că un puştan mai mucalit încearcă şi acum să-l imite cum saluta, cum ştia să cânte din armonică şi cum poftea luptătorii în arenă, să-şi măsoare puterile cu dânsul, la trântă voinicească.

Dar Petruş nu se mărginise numai la asemenea şăgalnice amintiri. Pentru el amintirile nu erau numai prilej de ghiduşii şi de hazuri.

De dragul lui Fram se aşternuse în toată legea la citit felurite cărţi despre urşi albi şi despre expediţiile polare.

Sfârşea una şi începea alta. Pe urmă, se întorcea din nou la cele pe care le-a mai citit.

Iar a doua zi povestea cu mare aprindere prietenilor aceste peripeţii.

Fetiţa cu părul bălai şi cu ochii albaştri, nepoata fostului profesor, se ţinuse de cuvânt. Vorbise cu bunicul, luând povestea pe departe, cu mici şi nevinovate şiretlicuri.

- Bunicule, mai ţii minte pe băiatul de lângă noi, de la circ, din seara reprezentaţiei de adio?

- Ei? Ce-i cu dânsul?

- Grozav l-a mai amărât pe el tot ce s-a întâmplat atunci cu Fram!…

- Mi-a părut rău şi mie… Asta-i tot?

- Mai este ceva cu dânsul.

- Ce anume?

- Grozav îi mai place lui să citească istorii despre urşi albi şi despre călătoriile la poli…

- Foarte frumos pentru el. Am văzut eu că are o privire de băiat deştept.

- Da, dar nu are cărţi, bunicule!

Bunicul se prefăcuse a se mira, zâmbind pe sub mustăţile albe, fiindcă bănuia că nepoţica n-a adus ea vorba fără un anume rost.

- Cum asta, n-are cărţi? Şi mă întreb, de unde ştii mătăluţă că n-are cărţi?

- Mi-a spus el. Ne uitam amândoi la un afiş vechi al circului, cu desenul lui Fram… „Bietul Fram - zicea el - oare pe unde o mai fi acuma?”… Pe urmă, mi-a povestit cum n-are cărţi şi eu i-am făgăduit să-i capăt de la mata. Am făcut rău?

- Ai făcut bine. Foarte bine… Dar ştii cum îl cheamă?

- Petruş!

- Petruş şi mai cum?

- Petruş şi atâta! Mai mult nu mi-a spus.

- Măcar ştii unde stă?

- Nici asta nu ştiu… Ce nevoie e să ştiu?

- Ca să-i trimitem un răspuns, să vină şi să-şi ia cărţile.

- Vine el singur. I-am spus să vină mâine după-amiază. Am făcut rău?

- Ai făcut bine, foarte bine, şireato! Mă mir de ce mă mai întrebi?

- M-am temut să nu te superi, bunicule!

- Când m-am mai supărat eu, fiindcă vine cineva să-mi ceară cărţi?

Cu adevărat, multă lume din oraş se perinda prin casa lor să capete cărţi de citit. De data asta, fostului profesor îi făcuse mai mare plăcere, aflând că se găseşte un băiat dornic să cunoască viaţa urşilor albi şi toate peripeţiile expediţiilor polare.

Petruş s-a înfăţişat la uşă a doua zi. Şi fostul profesor, bătrânul pensionar, după ce a stat puţin de vorbă, îl îndemnă:

- Haidem sus, în bibliotecă, să alegem împreună ce-ţi doreşte inima…

Astfel a căpătat Petruş cele dintâi cărţi despre urşii albi şi despre expediţiile polare. Şi astfel, citind mereu, a ajuns un „adevărat specialist”, cum îl necăjeşte mai în glumă, mai în serios, Mihai Stoican, tatăl său, când îl zăreşte cu cartea în mână şi cu nasul în carte.

- Ei, Petruş, ai ajuns la pol sau încă nu?

- Mai am, tată, până s-ajung! Acum de-abia citesc însemnările lui Nansen…

- Bine, bine! Povesteşte-mi şi mie câte ceva, domnule specialist! îl îndemna adeseori Mihai Stoican.

Petruş n-aştepta să fie rugat de două ori. Era gata cu povestirile.

Într-adevăr, câte cărţi n-a citit şi câte peripeţii nu poate istorisi el acum? De câte ori nu vesteşte plin de îndârjită hotărâre că n-are să se lase până ce nu va ajunge şi el în gheţurile polare!

- Petruş, nu te culci? îl întreabă uneori mama.

- Încă puţin, mamă! Mai am de isprăvit un capitol.

- Vezi, ai grijă să stingi lampa!

- Nicio grijă, mamă…

După ce şi-a terminat lecţiile pe a doua zi, Petruş rămâne câteodată, până târziu, cu coatele amorţite pe masă, citind la lumina lămpii istoria expediţiilor polare din cele mai vechi timpuri. Uită atunci de joacă, de alte cărţi, uită chiar şi de paharul cu ceai care-l aşteaptă pe sobă. Tot ce e în jurul său parcă se depărtează şi se cufundă în zare, ca sloiurile care lunecă acolo, în mările reci, pe apele verzi.

Nu mai aude nici ploaia, nici vântul bătând în fereastră. Nu mai aude lătratul somnoros al lui Lăbuş, câinele din curte. Nici huruitul roţilor nu-l mai aude, când trece o birjă târzie în noapte, pe stradă.

El e cu gândul şi cu închipuirea dincolo de zidurile casei, dincolo de casele oraşului, dincolo de hotarele ţării, dincolo de munţi şi de mări.

Călătoreşte împreună cu expediţiile polare în ţinuturile gheţurilor veşnice. Tremură de ger cu eroii acelor fapte măreţe. Rabdă de foame cu dânşii, se târâie cu dânşii prin troiene şi prin vifore, orbit de talazurile ninsorii. Lăcrimează cu dânşii când au îngropat sub o lespede de sloiuri un tovarăş răpus de istoveală, de frig, de scorbut. Şi, o dată cu dânşii, scoate un chiot de bucurie când, biruind toate vrăjmăşiile, au ajuns la un liman, la un ţărm necunoscut, ca să înfigă steagul pe creasta unei stânci ori în mijlocul unei banchize, unde nu mai călcase picior omenesc.

Deasupra mesei de lucru se află bătute în perete două hărţi alăturate.

Le-a mărit cu mâna lui, după hărţile din cărţi şi din atlasuri.

Una înfăţişează Oceanul Îngheţat de Nord, cu toate mările, ţărmurile şi ostroavele de-acolo. Cealaltă, Oceanul Îngheţat de la Polul Sud.

Se pot desluşi pe acele hărţi numiri ciudate de fluvii, de insule, de mări, de golfuri, de strâmtori, de canale: Obi, Ienisei, Lena, Noua Zemlie, Marea lui Cara, Spitzberg, Groenlanda, Marea lui Nordenschiold, Marea lui Baffin, Strâmtoarea lui Behring, Baia lui Hudson- Şi dincolo, pe cealaltă hartă a Oceanului Îngheţat de Sud: Marea lui Ross, Marea Barieră de Gheaţă, Strâmtoarea lui Drake, Ţărmul lui Charcot, Capul Horn… Pe-o hartă stă scris, la mijloc: Polul Nord (6 aprilie 1909). Pe cealaltă hartă: Polul Sud (14 decembrie 1911).

Altora ce-ar putea să le spună aceste hărţi, cu semnele şi cu numirile lor? S-ar uita înălţând din sprâncene şi strângând din umeri. Sunt locuri atât de departe şi numiri atât de străine!

Dar lui Petruş toate îi povestesc întâmplări pline de suferinţă, de avântare şi de măreţie. Toate îi povestesc despre o biruinţă a voinţei omeneşti în luptă cu vrăjmăşiile naturii, cu pustiurile de gheaţă, cu necunoscutul, cu frigul, cu foamea, cu furtunile, cu năprasnica dezlănţuire a viscolelor.

Acum cunoaşte şi el adevărata istorie a lui Fram, celălalt Fram, vestitul vas cu care a străbătut Nansen oceanul şi mările de la Polul Nord şi cu care Roald Amundsen a plecat să descopere Polul Sud.

Niciun loc de pe cele două hărţi, niciun nume nu mai înseamnă acum o taină pentru dânsul.

A citit mai întâi peripeţiile povestite pe scurt de alţii. Pe urmă, după un an, fostul profesor i-a dat să citească în nişte cărţi groase chiar însemnările scrise zi de zi, acolo, la faţa locului, de Nansen şi mai apoi de Amundsen, în cabina vasului Fram, sau în colibele de gheaţă, pe banchiză, la un ger de 40° sub zero.

E o mare tăcere. Nu mai suflă nici vântul afară. În casă, toţi dorm. Se aude doar un greier, ţârâind mărunt în liniştea nopţii: ţiric-ţiric! ţiric-ţiric!…

Petruş, cu fruntea sprijinită în palmă, citeşte însemnările lui Nansen, iar gândul şi închipuirea îl duc la mii şi mii de kilometri departe de oraşul lor, în gheţurile pustiurilor polare.

5 decembrie 1893. Temperatura cea mai scăzută de azi e -35°7’. Suntem la 78° 50’, cu 6 mile mai spre nord decât în ziua de 2 a lunii. După-amiază, măreaţa auroră boreală; cerul e luminat de o arcadă de flăcări de la răsărit la apus. Ceva mai târziu, timpul se face urât: se vede numai o singură stea, steaua patriei. Cât de mult iubesc acest punctişor luminos! Ori de câte ori mă urc pe punte caut această stea şi o văd întotdeauna acolo în nepăsarea-i radioasă. Ea mi se pare ocrotitoarea noastră.

 

8 decembrie- De la 7 la 8 dimineaţa o nouă apăsare a gheţurilor în pereţii vasului nostru, Fram. După-amiază desenam în cabină, când, deodată, aud tocmai deasupra capului o ciocnire furioasă, urmată de un pârâit groaznic, ca şi cum sloiuri mari de gheaţă ar cădea de pe catarge pe punte. Cât ai clipi din ochi suntem toţi în picioare… Nu se aude nicio trosnitură a corăbiei. Fram n-a suferit prin urmare stricăciuni. Afară e un frig afurisit, aşa că cel mai bun lucru e să ne întoarcem la cabine.

La 6 seara o nouă apăsare de douăzeci de minute. Banchiza pârâie şi trosneşte în partea de dinapoi a vasului: zgomotul e aşa de mare, încât orice convorbire e cu neputinţă, afară numai dacă nu urlăm, să ne spargem urechile. În timpul acestui tărăboi îndrăcit, orga cântă melodia lui Kjerulf: „Cântecul privighetorilor nu mă lasă să dorm”.

13 decembrie… De aseară câinii latră furioşi, fără o clipă de încetare. De mai multe ori străjile au cercetat şi au explorat împrejurimile. În ciuda tuturor cercetărilor e cu neputinţă de aflat pricina acestei furii a câinilor. Azi-dimineaţă descoperim că lipsesc trei câini. După-masă, Mogsrad şi Petre se duc să cerceteze zăpada împrejurul corăbiei, nădăjduind să descopere urmele fugarilor.

- Aţi face bine să vă luaţi o puşcă! le spune Iacobsen.

- O! N-avem nevoie! răspunde Peter.

În josul scării sunt urme de urs şi dâre de sânge. Cu toate acestea, veselii noştri tovarăşi o iau pe sloiuri, prin bezna nepătrunsă, urmaţi de toată droaia de câini şi purtând numai un felinar, să-i lumineze.

Cam la câteva sute de paşi de corabie răsare deodată din întuneric o namilă de urs. La ivirea lui, oamenii noştri o pornesc în galop spre bord.

Mogsrad, încălţat cu pantofi uşori, scapă repede; dar Peter în cizmele lui greoaie cu tălpi de lemn nu înaintează decât foarte anevoie.

Zadarnic aleargă omul nostru. Cu neputinţă să mai zărească înaintea ochilor, prin beznă, unde se află corabia. În zăpăceala goanei, nenorocitul rătăcise drumul! Din fericire, ursul nu-l mai urmăreşte. Iată-l deci scăpat de o grijă, când la doi paşi Peter alunecă şi se rostogoleşte în mijlocul zgrunţurilor de gheaţă.

Ajunge, în sfârşit, pe gheaţa netedă care înconjoară nava. Câţiva paşi şi a scăpat…

Dar deodată ceva se mişcă foarte aproape de dânsul. Peter crede că e un câine. Înainte însă de a-şi da bine seama ce se întâmplă, ursul se repede la dânsul şi-l muşcă. Atunci omul nostru pune mâna pe felinar şi loveşte cu atâta furie în botul fiarei, încât sticla se sparge cu zgomot în mii de bucăţi.

Fiara, înspăimântată, se dă înapoi. Folosindu-se de asta, prietenul Peter are răgaz să se repeadă pe bord.

La ştirea acestui atac, sărim şi ne luăm puştile noastre. După câteva minute ursul zăcea mort.

Apoi plecăm în căutarea câinilor care ne lipseau la număr şi descoperim în curând cadavrele lor sfâşiate. Fără să deştepte atenţia noastră, ursul izbutise să se caţere pe scară până la bord, să înhaţe câinii care i-au căzut la îndemână şi să scoboare, apoi, tot atât de liniştit precum venise.

Noroc că Kvik, căţeaua, a fătat doisprezece căţei chiar astăzi. E o preţioasă rezervă pentru ceata noastră de câini, micşorată acum numai la douăzeci şi şase de animale.

Petruş a întors foaie după foaie. Din data însemnărilor lui Nansen se vede că a trecut de la întâmplarea de atunci un an şi mai bine. Împreună cu un singur tovarăş, Iohansen, a părăsit nava Fram, înţepenită între sloiuri de gheaţă, şi au pornit amândoi cu sănii şi câini să caute drumul spre Polul Nord de-a curmezişul banchizei. Proviziile s-au împuţinat. Bărcile de piele, construite după modelul eschimoşilor şi numite caiacuri, sau stricat nu o dată, şi mereu aveau nevoie de reparaţii.

Dar amândoi merg înainte, tot înainte, şi Nansen îşi înscrie în fiecare zi însemnările sale în carnet:

14 iunie 1895. Sunt trei luni de când am părăsit nava noastră, Fram; se împlineşte tocmai un sfert de an. De atunci rătăcim pe banchiza polară.

Când se vor sfârşi oare păţaniile noastre? Nimeni nu ştie…

15 iunie… Situaţia ajunge disperată. Cu neputinţă să înaintezi pe această zăpadă umedă şi pe această gheaţă plină de piedici. Poate că va trebui să ucidem pe cei din urmă câini, spre a ne hrăni cu carnea lor şi să ne urmăm apoi calea, trăgând săniile singuri.

 

19 iunie… După o cină foarte pe sponci ca şi prânzul - 54 grame pâine de gluten şi 27 grame de unt - ne culcăm. Cine doarme prânzeşte! Acum e vorba să ne prelungim viaţa cât se poate mai mult, fără să mâncăm. Situaţia ajunge din ce în ce mai grea: niciun vânat, nu mai avem merinde.

Toată noaptea îmi frământ cugetul, pentru a găsi un mijloc ca să scăpăm din această situaţie. Fără îndoială însă că scăparea va veni!…

20 iunie… După mai multe ceasuri de mers, drumul ne este închis de o mare întindere de apă. Ca să trecem dincolo, trebuie să întrebuinţăm bărci-le, căci n-avem încotro.

Punem caiacele pe apă, le alipim unul de altul cu ajutorul schiurilor, aşa ca să alcătuiască o punte, şi urcăm deasupra săniile cu toată încărcătura lor.

Apoi lăsăm câinii, câţi ne-au mai rămas, să urce şi ei.

În timpul acestor pregătiri, o focă începu să plutească în jurul nostru. O aştept, ca să-mi cadă mai bine în bătaia puştii. Am păţit tocmai cum s-a întâmplat cu pasărea din fabulă. Când am fost gata, ia vânatul de unde nu-i!…

În sfârşit, pornim pe apă.

7 iulie… Acum nu ne-au mai rămas decât doi câini. De pe banchiza plutitoare unde am ajuns, îndată ce se luminează zarea spre sud, ne grăbim spre un sloi înalt ca spre un turn de pândă, mereu cu nădejdea că vom zări uscatul. Pretutindeni însă aceeaşi zare albă!…

10 iulie… Am ajuns din ce în ce mai nepăsător la toate. N-aşteptăm decât un singur lucru, spargerea gheţurilor - şi ea nu mai vine. Ce voi mai scrie oare în carnetul meu? Mereu acelaşi lucru…

În timpul mesei, unul dintre câini, Caifas, începe să latre. Abia scot capul din cort şi zăresc un urs.

Pun mâna de zor pe puşcă, şi când fiara mă priveşte tulburată, îi trimit un glonţ în frunte. Ursul se clatină. Deşi lovit de moarte, mai poate să fugă târâş-grăpiş.

Înainte de a apuca să găsesc alt cartuş în buzunarul meu plin de mărunţişuri, fiara a ajuns în mijlocul ridicăturilor creţe de sloiuri. Nu mai e vreme să şovăi. Nu pot lăsa să-mi scape un astfel de vânat, care înseamnă hrana şi salvarea noastră. Încep s-o urmăresc în goană. La câţiva paşi, doi pui drăguţi de urs, stând pe labele de dindărăt, aşteaptă îngrijoraţi întoarce-rea mamei lor. Aşadar, ursul rănit era o ursoaică!

La ivirea mea, toată ceata o ia la fugă. Atunci începe o goană nebună. Nicio piedică nu ne opreşte, nici movilele de gheaţă, nici crăpăturile; ne suim pe crestele învălurate, sărim peste punţile de gheaţă… Deşi ursoaica greu rănită abia îşi târâia picioarele, o urmăresc anevoie. Abia mă pot ţine după dânsa.

În dragostea lor pentru mamă, puii se învârtesc în preajma ursoaicei şi aleargă înainte, parcă ar voi să-i arate calea şi s-o îmbărbăteze…

2 august… Fără îndoială că niciodată nu vom scăpa de păţaniile noastre. Deabia biruim un necaz şi dăm peste altul.

 

4 august… După un drum îngrozitor, dăm de-un canal pe care ne pregătim să-l trecem în caiac. Am curăţit malul de zăpadă şi îmi urc sania în caiac. Pe când o ţin să nu lunece, aud deodată o suflare puternică la spatele meu, apoi strigătul lui Johansen, care se întorsese să-şi ia şi el sania.

- Apucă repede puşca! strigă el.

Mă răsucesc pe loc şi ce văd?

Pe Johansen răsturnat, apărându-se cu mare greutate de o namilă de urs. Voind să apuc puşca din cutia care se afla în partea de dinainte a luntrei mele, caiacul îmi scapă din mână şi lunecă în apă. Întâi îmi trece prin gând să sar în luntre şi să împuşc ursul de acolo. Dar îmi dau seama îndată cât de greu va fi să ochesc bine fiara. Scot în grabă caiacul la mal, ca să-mi iau arma; cu gândul numai la treaba asta, n-am vreme să mă uit împrejurul meu.

- Grăbeşte-te, dacă vrei s-ajungi la timp! Şi mai ales, ocheşte bine!… îmi strigă din nou bietul Johansen.

În sfârşit, am arma în mână. Ursul e la doi metri de mine, gata să-l sfâşie pe Caifas. Ochesc cu luare-aminte, cum îmi spusese Johansen, şi-i trimit un glonţ după ureche.

Uriaşa fiară cade îndată moartă între noi doi…

31 decembrie… S-a sfârşit acest an ciudat. La urma urmelor, n-a fost atât de rău.

Colo, în ţară, dangătul vesel al clopotelor vesteşte sfârşitul anului vechi. Aici, niciun alt zgomot decât urletul vântului pe gheaţă.

Nori groşi de zăpadă se rostogolesc bezmetic pe munţii de gheaţă şi pe banchiza fiordului, iar prin pulberea albă alunecă luna plină, fără să-i pese că timpul trece mereu. Nepăsătoare îşi urmează drumul ei tăcut, nesinchisindu-se de suferinţele oamenilor.

Suntem izolaţi în mijlocul îngrozitorului pustiu de gheaţă, pierduţi la mii de kilometri de fiinţele care ne sunt scumpe, şi gândul nostru zboară mereu spre ţara iubită.

O foaie a veşniciei s-a împlinit, alta nouă se deschide. Ce va cuprinde ea oare?

1 ianuarie 1896. Termometrul la 41,5 sub zero. Un ger îngrozitor. Iarna asta n-a fost încă niciodată aşa de frig. L-am simţit rău de tot, mai ales ieri, când mi-au îngheţat vârfurile tuturor degetelor.

8 ianuarie… Vifor înspăimântător… Cum scoatem capul din colibă, avem senzaţia că vântul turbat ne smulge, să ne arunce cine ştie unde… La picioare ne e grozav de frig. Ceasuri întregi le lovim zadarnic unul de altul, fără să le putem încălzi.

Nu, nu voi uita niciodată aceste nopţi cumplite! Şi în mijlocul acestor suferinţi, gândurile zboară mereu către ţară spre ai noştri!

Timpul trece mereu… Liv, fetiţa mea, împlineşte astăzi trei ani. Trebuie să fie mare acum. Sărmană copilă! Nu-l vei pierde pe tatăl tău. Nădăjduiesc că la viitoarea aniversare ne vom afla împreună! Ah! Cât de buni prieteni vom fi! Îţi voi povesti despre urşi, despre morse şi vulpi şi despre toate fiarele ciudate care locuiesc prin aceste ţinuturi neumblate de om.

1 februarie… Curioasă viaţă ducem în această văgăună de gheaţă în noaptea polară! De-am avea cel puţin o carte!… Tabelele de navigaţie şi calendarul le-am citit şi le-am răscitit de atâtea ori, încât le ştiu pe dinafară. Oricum, vederea acestor slove tipărite e pentru noi o mângâiere: acesta e şubredul fir care ne mai leagă de civilizaţie.

16 mai… Iarăşi urşi. O mamă cu puiul ei. Avem însă acum destule merinde din alt vânat, încât e de prisos să ucidem aceste animale. Dar socotim că nu strică să ne apropiem de dânsele, să le observăm mişcările şi în acelaşi timp să băgăm puţină spaimă în ele, ca să ne lase noaptea în pace.

La ivirea noastră, mama începe să mormăie şi bate de îndată în retrage-re, împingându-şi puiul înainte. Din când în când se opreşte şi se întoarce să vadă ce facem.

Odată ajunşi pe ţărmul fiordului, familia o porneşte binişor printre sloiurile de gheaţă; mama înainte, croind calea odraslei. Între timp m-am apropiat la câţiva paşi de mica lor trupă, ajungându-i din urmă.

Ursoaica se îndreaptă îndată spre mine foarte ameninţătoare. Se apropie mult. Mormăie cu străşnicie şi nu se retrage decât după ce se încredinţează că puiul a mai înaintat puţin. Pornesc repede spre el şi ajung puiul de urs, făcând câţiva paşi largi.

Atunci mama începe din nou aceeaşi manevră, ca să-şi ocrotească puiul şi să-i asigure retragerea. E vădit că ar avea o poftă grozavă să se năpustească asupra mea şi să mă sfâşie. Dar înainte de toate se gândeşte la siguranţa puiului şi se depărtează îndată ce odrasla a mai câştigat puţin teren. Ajungând pe gheţar, mama trece înainte, ca să-i arate drumul. Sărmanul pui nu poate umbla destul de repede pe zăpadă; ursoaica îl împinge înainte, supraveghind mereu paşii şi mişcările mele.

Dragostea aceasta de mamă e într-adevăr înduioşătoare…

Înălţând ochii de pe foile cărţii, Petruş priveşte la harta Oceanului Îngheţat de Nord, bătută în perete. Încearcă să găsească acolo locul unde se afla Nansen, când îşi scria acele însemnări în carnet.

E târziu. Dar nu simte nicio oboseală. Nu-l biruie somnul. Se apropie de sfârşitul însemnărilor. Le cunoaşte. Le-a mai citit o dată. Şi totuşi nu se îndură să se ducă la culcare, până ce n-a mai străbătut din nou cu ochii paginile cele din urmă.

Aşa cum l-au însufleţit pe Nansen peripeţiile pe care le trăia când îşi scria însemnările, tot aşa îl însufleţesc acum şi pe el. Le simte. Le trăieşte. Toate îi dovedesc că răbdarea şi voinţa omenească sunt mai tari decât cele mai înverşunate vrăjmăşii ale naturii.

Nici frigul, nici viforele, nici foamea nu pot birui omul.

El e mai tare. Destul să voiască a lupta. Destul să chibzuiască. Destul să nu-şi piardă niciodată nici cumpătul, nici încrederea în puterile sale.

Petruş a plecat ochii pe foile cărţii şi citeşte mai departe cele din urmă pagini din însemnările lui Nansen.

12 iunie… Plecăm la patru dimineaţa cu pânzele ridicate pe sănii. Gerul din noaptea trecută a întărit zăpada, aşa că, mânaţi de vânt pe zăpadă, cu pânzele întinse, ca bărcile pe apă, nădăjduim să înaintăm repede şi uşor…

Culoarea mohorâtă a cerului dovedeşte existenţa unei ape libere la sud. Şi, spre marea noastră bucurie, auzim vuietul valurilor furioase. Ne oprim la şase dimineaţa…

Iată-ne încă o dată în faţa mării libere şi însufleţite! Ce bucurie să auzi cunoscutul ei muget, după ce-ai văzut-o atâta timp încremenită sub o grea carapace sticloasă!

Caiacele sunt puse pe apă, lipite bord la bord, pânzele înălţate… Apoi, la drum!…

Spre seară, debarcăm pe marginea gheții de la coastă, pentru a ne dezmorţi puţin picioarele, după această lungă călătorie în caiac.

Ne plimbăm în lung şi în larg pe lângă caiace. Vântul de mare s-a potolit şi pare că se îndreaptă din ce în ce mai mult către apus. Putea-vom oare să ne urmăm plutirea pe acest vânt? Ca să ne încredinţăm mai bine, ne urcăm pe un munte de gheaţă din apropiere.

Pe când cercetez zarea, Johansen strigă deodată:

- Au lunecat caiacele în apă!…

Alergam într-un suflet spre ţărm. Luntrele au şi ajuns departe de mal şi plutesc repede spre largul mării. Funia cu care erau legate se rupsese.

- Ţine ceasornicul! - îi spun lui Johansen.

Şi într-o clipă îmi scot veşmintele care m-ar putea stingheri şi m-ar împiedica să înot mai uşor. Nu îndrăznesc însă să-mi lepăd toate hainele de teama cârceilor. Şi dintr-o săritură sunt în apă.

Vântul sufla dinspre uscat şi mâna repede caiacele spre largul mării. Apa era îngheţată, veşmintele îmi împiedicau mişcările, iar bărcile se depărtau mereu.

Departe de a câştiga teren, mai pierdeam încă. Mi se părea aproape cu neputinţă să le pot prinde.

Dar cu ele se ducea orice nădejde de mântuire, se ducea tot ce-aveam. Nu mai rămăsese asupra noastră nici măcar un cuţit. Rezultatul era acelaşi: fie că mă înecam, fie că mă întorceam pe ţărm fără caiace, totuna. Moartea pentru amândoi.

Încăpăţânându-mă, deci, fac o sforţare cumplită. Numai cu acest preţ mai puteam avea o mântuire. Când ostenesc, înot pe spate. În această poziţie îl zăresc pe Johansen zbuciumându-se nerăbdător pe gheaţă. Bietul prieten nu mai poate sta locului: starea lui e îngrozitoare, căci pe de o parte se vedea osândit la neputinţă să-mi vină într-ajutor, şi pe de altă parte nu se arăta nicio nădejde să mă vadă izbutind. A se arunca şi el în apă era cu totul de prisos. Mai târziu îmi povesti că această cumplită aşteptare fusese clipa cea mai chinuitoare din viaţa lui.

Când m-am întors de pe spate cu faţa spre apă, văzui că eram aproape de caiace. Asta m-a îmbărbătat să înot cu mai aprigă îndârjire. Simţeam însă că picioarele îmi amorţesc; în curând va fi cu neputinţă să le mai mişc…

Acum distanţa s-a micşorat. Dacă o mai duc câteva clipe, suntem scăpaţi. Înainte deci!… Mă apropii din ce în ce mai mult. Încă o sforţare şi voi fi în una din bărci!

În sfârşit! Pun mâna pe schiul care era la partea dindărăt a bărcilor şi ajung lângă ele. Suntem scăpaţi! Încerc să mă caţăr pe bord, dar trupul meu rebegit de frig nu vrea să mă slujească. O clipă crezui că am ajuns prea târziu: atingeam ţelul, fără să pot pune mâna pe el.

După această clipă de cumplită îndoială, izbutesc însă să pun un picior pe sania de pe punte şi cu ajutorul acestui punct de reazem mă învrednicesc să mă caţăr deasupra. Iau îndată lopata. Însă tot trupul îmi înţepenise aşa de tare, încât abia îl mai puteam mişca.

Nu era uşor să vâslesc singur aceste două bărci. Trebuia să mă sucesc şi să mă întorc mereu în cele două luntre, pentru a da lovituri de lopeţi, când la dreapta, când la stânga. Fără îndoială că dacă aş fi putut despărţi caiacele vâslind din unul şi remorcându-l pe celălalt manevra ar fi fost mai uşoară. În starea mea însă asemenea încercare ar fi fost cu neputinţă: înainte de a sfârşi să despart şi să leg apoi bărcile una de alta, aş fi căzut înţepenit de ger. Pe când aşa, a vâsli mereu era cel mai bun mijloc să mă încălzesc.

Tot trupul îmi era amorţit. Când sufla vântul de pe mare, aveam impresia că mă împunge cu sulițe, clănţăneam din dinţi, dârdâiam din tot trupul, eram cu desăvârşire îngheţat. Şi cu toate acestea mă înverşunam să mânuiesc lopata şi izbuteam.

Deodată zăresc în partea de dinainte a caiacului doi pescăruşi pitici. Un astfel de vânat era prea ispititor. Iau puşca, şi dintr-o singură lovitură ucid amândouă păsările.

Johansen mi-a istorisit mai târziu ce spaimă a tras la auzul detunăturii. Crezuse că mi s-a întâmplat o nenorocire şi nu putea pricepe ce fac. Iar când m-a văzut apoi vâslind şi ridicând în sus cele două păsări împuşcate îşi închipui că poate am înnebunit.

Am ajuns în sfârşit la ţărm, dar curentul mă târâse departe de locul unde plecasem. Mergând pe marginea banchizei s-a apropiat şi Johansen întru întâmpinarea mea.

Sunt istovit. Cu chiu cu vai, abia mă pot târî şi abia pot sta în picioare.

În vreme ce clănţănesc din măsele, Johansen mă dezbracă, mă culcă şi mă acoperă cu tot ce poate găsi în juru-i… Eu clănţănesc mereu. Pe când Johansen înalţă cortul şi frige cei doi pescăruşi, adorm. Când m-am deşteptat, mâncarea era gata. O straşnică supă fierbinte şi o minunată friptură au şters cele din urmă semne ale acestei cumplite aventuri, ca şi cum nici n-ar fi fost…

15 iunie… Pornim la unu dimineaţa. Timpul e cât se poate de liniştit. Marea mişună de morse…

Înaintăm repede de-a lungul coastei. Din nefericire o ceaţă groasă ne ascunde orice vedere şi ne împiedică să recunoaştem topografia locului… O morsă se iveşte tocmai în faţa noastră. Johansen, care vâsleşte înainte, pe caiacul său, caută adăpost după un sloi plutitor între două ape.

Vreau să-i urmez pilda, când monstrul marin se repede asupra caiacului meu, înverşunându-se să-l răstoarne cu colţii. Îi dau o puternică lovitură în cap. Fiara se întoarce şi iar vrea să mă răstoarne. Atunci pun mâna pe puşcă, dar morsa dispare.

Şi tocmai când mă bucuram că am scăpat de primejdie, deodată îmi simt picioarele scăldate în apă. Morsa crăpase fundul caiacului cu colţii şi apa pătrundea în valuri. Abia am timpul să sar pe-o stâncă plutitoare de gheaţă şi barca se răstoarnă. Izbutesc totuşi s-o trag pe sloi cu ajutorul lui Johansen.

Toată averea mea pluteşte înăuntrul luntrei scăldată în apă. Poate că s-au pierdut şi preţioasele noastre plăci fotografice.

Spărtura e lungă de şase metri, şi nu-i glumă o asemenea reparaţie, mai ales cu sculele reduse pe care le avem noi.

17 iunie… Trecuse de mult ora 12, când m-am sculat să pregătesc dejunul. Mă duc să aduc apă, pentru supă, fac focul în maşina de gătit, tai carnea, pun popota în acţiune.

Apoi mă urc pe un pisc de gheaţă vecin, pentru a cerceta împrejurimile.

Un vânt slab aduce de pe pământul din apropiere ciripitul păsărilor care-şi au cuiburile în munţi. Ascult acest sunet. Urmăresc cu ochii stoluri-le de pescăruşi zburând deasupra capului meu, contemplu această linie a ţărmului alb, pătat de stânci negre.

Deodată mi se pare că aud lătrături. Tresar! Trag cu urechea. Apoi nu mai aud nimic… nimic, decât păsările gureşe. Dar nu; iarăşi aud lătrături. Nu mai încape nicio îndoială…

Atunci îmi aduc aminte că am auzit ieri două detunături care păreau să fie focuri de puşcă, dar le-am socotit apoi vuiete pricinuite de contractarea gheții.

Îi strig de îndată lui Johansen că am auzit câinii în această parte a uscatului.

- Câini?… repetă el maşinal, încă buimac de somn. Câini?

Se scoală îndată ca să se ducă la pândă.

Tovarăşul meu nu vrea să mă creadă cu niciun preţ. A auzit şi el ceva semănând a lătrat de câini, dar totul era acoperit de larma păsărilor. După părerea lui era vădit că mă înșeală auzul. Eu însă rămân încredinţat că nu mă înşel.

Luând dejunul în grabă, ne pierdem în tot soiul de presupuneri. Se află vreo expediţie prin aceste părţi? Şi dacă-i aşa, să fie oare englezi sau compatrioţi? Dacă e vorba cumva despre misiunea engleză care se pregătea la plecarea noastră să exploreze pământul Frantz-Iosef, atunci ce vom face?

- E foarte simplu! răspunse Johansen. Vom petrece cu dânşii o zi-două, apoi ne vom îndrepta spre Spitzberg. Altfel, cine ştie când vom mai ajunge acasă!…

În privinţa asta suntem deplin înţeleşi. După ce vom împrumuta de la englezi proviziile de care ducem atâta lipsă, ne vom urma calea.

Odată masa sfârşită, plec în recunoaştere, lăsând caiacele în paza lui Johansen.

Acum nu mai aud decât ciripitul păsărilor şi ţipetele ascuţite ale pescăruşilor pitici. Poate că Johansen are dreptate. Poate că m-am înşelat.

Deodată descopăr urme pe zăpadă. Urmele sunt prea mari, ca să fie de vulpe. Aşadar, au umblat câini pe aici, la câteva sute de metri de popasul nostru. Cum de n-au lătrat? Cum se face că nu i-am văzut? Poate că sunt tot numai urme de vulpi…

Capul mi-e plin de gânduri amestecate ciudat, şi pe rând trec de la îndoială la siguranţă. Truda noastră peste puterile omeneşti, toate suferinţele, toate lipsurile îndurate se vor sfârşi oare acum? Mi se pare aproape de necrezut. Şi totuşi s-ar putea să fie şi aşa.

Aud un lătrat mult mai lămurit şi, pretutindeni, de jur împrejur, văd urme care nu pot fi decât de câini. Apoi nimic altceva decât vuietul stoluri-lor înaripate, îndoiala mă cuprinde iarăşi. Poate că visez?

Dar nu! Acestea sunt urme adevărate, pe zăpadă adevărată. Le văd. Le ating…

Dacă într-adevăr o expediţie s-a aşezat prin acest loc unde am ajuns noi de ieri, atunci nu suntem în ţara Gilielor sau pe un uscat nou, aşa cum credeam eu. Atunci ne aflăm, aşa cum bănuiam acum câteva zile, pe coasta meridională a pământului Frantz-Iosef.

Sosisem în sfârşit de pe banchiză pe uscat şi deodată mi se pare că aud sunetul unui glas.

Cel dintâi glas străin după trei ani de zile! Inima îmi bate să se rupă.

Mă caţăr pe o stâncă, strigând din toată puterea plămânilor. Acest glas necunoscut, în mijlocul pustiului îngheţat, îmi aduce un mesaj de viaţă şi o salutare a pământurilor de departe, poate din patrie.

Nu după mult, aud un glas nou. În mijlocul piscurilor albe de gheaţă zăresc o formă neagră. Un câine. Apoi altă formă neagră. Un om. Un om!

Să fie oare Jackson, sau unul dintre tovarăşii lui, ori un compatriot? Mergem unul întru întâmpinarea celuilalt. Agit cuşma în aer. Face şi el la fel. Îl aud vorbind cu un câine. Nu e un norvegian. Înaintez şi-mi pare că recunosc pe şeful unei expediţii străine, pe care l-am mai întâlnit o dată înaintea plecării mele.

Salut şi ne strângem mâinile.

Deasupra noastră se întinde un tavan de ceaţă, dedesubt, banchiza noduroasă şi grunzuroasă; de jur împrejur, o dungă îngustă de uscat, acoperită pe de-a-ntregul cu gheaţă şi cu zăpadă. De o parte un explorator foarte elegant, care nu pare că s-a aventurat prea departe în pustietăţile cele primejdioase, un domn cu cizme lungi de cauciuc, sclivisit, răspândind un foarte plăcut miros de săpun la care se dovedesc foarte sensibile simţirile pătrunzătoare ale unui primitiv ca mine; de altă parte, un sălbatic în zdrenţe, cu păr lung şi cu barba deasă, neîngrijit cu totul, acoperit de murdărie şi de funinginea lămpilor de seu. Sub această înfăţişare nu m-ar fi cunoscut nici dracul.

- Sunt foarte fericit de întâlnire! îmi spune străinul.

- Mulţumesc. Şi eu la fel -

- Ai o corabie pe-aici?

- Nu. Vaporul meu nu e aici.

- Câţi inşi sunteţi?

- Am un tovarăş, care a rămas pe marginea gheţii.

Vorbind aşa, ne îndreptăm spre coastă. Deodată, străinul se opreşte, se uită la mine şi exclamă:

- Dumneata nu eşti Nansen cumva?

- Ba da!

- Pe dumnezeul meu! Ce bine-mi pare că te văd!

Şi-mi strânge mâinile cu căldură, zâmbindu-mi prieteneşte.

- De unde vii? mă întrebă el.

- Am părăsit nava noastră, Fram, la 84° latitudine nordică, după o plutire de doi ani în voia vântului şi a curenţilor; apoi, împreună cu tovarăşul meu, am atins 86° 13’! De acolo, am ajuns pe pământul Frantz-Iosef, unde am iernat. Acum mergem spre Spitzberg…

- Sunt fericit de izbânda dumitale. Aţi făcut o călătorie strălucită şi sunt încântat că am norocul să fiu cel dintâi care să te felicit!

Străinul îmi ia mâinile din nou şi mi le strânge călduros. În căldura acestei strângeri, simt ceva mai mult decât o simplă formă de politeţe. Îmi oferă găzduire în tabăra lui şi-mi aduce la cunoştinţă că aşteaptă din zi în zi sosirea unei corăbii, trimise să-i aducă provizii pentru expediţie. De îndată ce-mi vine rândul să pot vorbi şi eu, îi cer ştiri despre ai mei. Când a plecat dânsul, acum doi ani, soţia şi copila mea erau pe deplin sănătoase. Apoi îl întreb de Norvegia, de patria dragă…

Pentru a-l înştiinţa pe Johansen, tragem câte două focuri de puşcă.

În curând întâlnim mai mulţi membri ai expediţiei. După ce sunt reco-mandat, încep felicitări. Mai departe întâlnim alţi membri, savanţi, botanişti… Botanistul Fischer îmi spune că îndată ce a zărit un străin pe banchiză, i-a trecut prin gând că acela nu puteam fi decât eu. Apoi a crezut că se înşelase, când, în locul chipului pe care se aştepta să-l recunoască, s-a pomenit în faţa unui bărbat cu părul şi cu barba de culoarea tăciunelui. După ce s-au adunat, şeful expediţiei străine îi vesti că am ajuns la 86° 13’!

Trei urale puternice întâmpinară această ştire…

Tot vorbind, am ajuns la aşezarea misiunii, o clădire după modelul rusesc, numai din lemn.

Intrăm în acest cuib cald, pierdut în mijlocul acestei singurătăţi frigu-roase. Tavanul şi zidurile sunt acoperite cu postav verde. Pe pereţi, fotografii şi gravuri. Etajere încărcate de cărţi şi de instrumente. Haine şi încălţă-minte întinse la uscat. În mijloc e o sobă în care arde un foc prietenos. Mă cuprinde o nespusă pace şi bucurie, când mă văd în mijlocul acestor lucruri ciudate pentru noi. Toată răspunderea şi neliniştea care mă apăsau de trei ani încoace au pierit deodată. Acum sunt într-un adăpost sigur în mijlocul banchizei. Chinuitoarele aşteptări ale acestor ani de luptă pier în faţa soarelui care se înalţă într-o auroră strălucitoare. Datoria mea e împlinită, însărcinarea sfârşită.

Acum n-am altceva de făcut decât să mă odihnesc şi să aştept sosirea corăbiei care să mă ducă în patrie.

Jackson îmi predă o cutioară pecetluită cu grijă. Cutia cuprinde scrisori din Norvegia. Le luase la noroc, cu gândul să mi le înmâneze, dacă întâmplarea va face să ne întâlnim. Şi iată că mă bucuram de acest noroc. Deschizând cutia, îmi tremură mâinile şi inima îmi bate să se rupă. Toate nu-mi aduc decât veşti bune.

Pe masă mi se întind toate cele de trebuinţă ca să prânzim: pâine, unt, lapte, zahăr, cafea. Tot lucruri al căror gust nu-l mai ştiam de un an şi mai bine.

Dar cel mai mare bun al vieţii civilizate nu-l cunoşteam decât după ce am aruncat zdrenţele şi ne-am îmbăiat. Stratul de murdărie care ne acoperea e atât de gros, încât nu scăpăm de el decât după nenumărate spălaturi. Şi după ce-am îmbrăcat haine curate şi moi, după ce ne-am ras barba şi ne-am tuns părul lung şi încâlcit, transformarea noastră din sălbatici în oameni civilizaţi e deplină. Ea s-a făcut mai repede decât cealaltă prefacere şi adap-tare în sens invers, pe care am suferit-o cu începere de acum optsprezece luni, de când călătorim numai noi doi, Johansen şi cu mine, singuri, în pustiurile de gheaţă.

Trăim în linişte şi pace, aşteptând corabia care să ne repatrieze. Îmi verific toate observaţiile ştiinţifice, culese in timpul îndelungat al călătoriei noastre, cu oamenii de ştiinţă ai expediţiei.

26 iulie… În sfârşit, Windward, vasul care aduce provizii, a sosit!… Mă îmbarc şi mă duc pe bord… Aflăm ştiri uimitoare despre tot ce s-a petrecut pe lume, de când lipsim noi. Se pot fotografia cu razele Röntgen oameni prin uşi de lemn de câţiva centimetri şi gloanţele din trupul răniţilor! Spitzbergul a fost deschis turiştilor. O companie norvegiană întreţine un serviciu regulat între ţara noastră şi acest ţinut polar. A fost clădit un hotel şi funcţionează un birou poştal cu mărci speciale. Suedezul Andrée şi-a pus în gând să ajungă la Pol cu balonul şi aşteaptă numai un vânt prielnic. Dacă ne-am fi urmat calea spre Spitzberg, am fi găsit un hotel cu tot confortul şi am fi întâlnit turişti, în loc de cine ştie ce pescari sărmani, cum ne făceam noi socoteala. Ar fi fost o scenă amuzantă să sosim murdari şi zdrenţăroşi, aşa cum plecasem din vizuina noastră de iarnă, în mijlocul unei cete de turişti…

7 august… A venit clipa să ne luăm adio de la acest ultim popas al drumului nostru… Corabia ne duce spre casă. Calea e repede şi plăcută…

În seara de 12 august desluşesc o dungă neagră în faţa noastră, foarte jos, la marginea orizontului. Ce să fie oare?… Privesc îndelung, ceasuri întregi. E pământul, pământul Norvegiei! Sunt ca hipnotizat. O mare parte a nopţii stau şi contemplu această dungă întunecoasă. Un fior de friguri îmi zguduie trupul. Ce veşti vom găsi oare la sosire?

La 21 august ancorăm în portul Hammerfest, cel mai septentrional oraş al scumpei noastre patrii. Din toate părţile globului începe să curgă un adevărat potop de telegrame şi de felicitări. Dar nicio ştire despre Fram! Întârzierea începe să fie ciudată şi neliniştitoare.

În dimineaţa zilei de 26 august sunt deşteptat deodată din somn. Un om stăruie să-mi vorbească.

- Vin numaidecât. Mă îmbrac îndată.

- Nu-i nimic. Vino şi aşa!…

Îmi pun repede hainele. Găsesc pe şeful biroului de telegraf cu o depeşă în mână.

- Iată o telegramă foarte importantă pentru dumneata! îmi spune el. De aceea am ţinut s-o aduc chiar eu…

Acum mă gândesc la un singur lucru pe lume. La Fram şi la soarta celor de pe nava noastră.

Tremurând deschid depeşa şi citesc:

Fridjof Nansen

Fram sosit cât se poate de teafăr.

Pe bord totul merge bine. Plecăm peste câteva ceasuri spre Tromsö.

Urăm bună venire.

Căpitan Otto Sverdrup.

 

Emoţia mea e atât de mare, încât abia pot vorbi.

- Fram a sosit! izbutesc în sfârşit să spun.

Citesc şi recitesc telegrama. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Atunci izbucneşte o bucurie generală în tot oraşul, în toată patria.

A doua zi intrăm în Tromsö, unde îl găsim pe Fram ancorat. Cea din urmă dată, când l-au văzut ochii mei, vasul nostru era pe jumătate îngropat în gheaţă. Îl lăsasem să-l ducă sloiurile împreună cu tovarăşii noştri, pentru a verifica mersul curenţilor din ocean, scopul principal al expediţiei. Iar eu, împreună cu Johansen, plecasem pe banchiză şi pe căile libere cu apă neîngheţată pentru a cerceta alte ţinuturi pustii, unde am rătăcit singuri mai bine de un an şi jumătate. Acum, Fram al nostru pluteşte mândru în apele patriei. Uralele izbucnesc de pretutindeni. Ne urcăm pe scumpul nostru Fram şi pornim mai departe.

La trecerea noastră, toată mulţimea se îmbulzeşte pe cheiuri. Norvegia, această mamă mândră de opera noastră, parcă ar voi să ne strângă într-o îmbrăţişare şi să ne mulţumească aşa pentru toată truda. Noi nu ne-am făcut, cu toate acestea, decât datoria, împlinind sarcina pe care ne-am luat-o.

Iată-ne întorşi la viaţă, şi acum viaţa ni se deschide înainte, plină de lu-mină şi de nădejde. Înserează. Soarele scapătă pe marea albastră şi melancolia pătrunzătoare a toamnei se răspândeşte pe întinsul liniştit al apelor. E prea frumos, într-adevăr… Nu-i oare un vis? Nu! În lumina apusului, siluetele cunoscute şi dragi îmi aduc simţământul păcii şi al siguranţei în viaţă.

Pustiurile de gheaţă şi lumina de lună a nopţilor polare par acum visul îndepărtat al unei alte lumi, un vis care a rămas acolo. Dar ce-ar fi oare viaţa fără vise?…

 

Petruş, băieţaşul cu ochii sclipitori şi cu nasul cam cârn, a întors cea din urmă foaie a cărţii.

A înălţat ochii, şi privirea lui stăruie îndelung asupra hărţii Oceanului îngheţat de Nord, bătută în perete. Nu mai simte somnul. Nu-şi mai simte cotul amorţit.

Nici nu ştie când au trecut ceasurile.

Îl frământă acelaşi şi acelaşi neastâmpăr.

Gândul şi închipuirea l-au purtat mereu spre gheţurile polare, pe urmele ursului Fram, pe urmele năvii Fram.

Ca printr-un fir nevăzut, dincolo de oraşe şi ţări, dincolo de mări şi de munţi, s-a desăvârşit astfel o tainică legătură şi chemare între oameni, între făpturi şi întâmplări depărtate. Între întâmplări, făpturi şi oameni pe care nimic nu i-ar fi putut aduna împreună niciodată în acelaşi loc şi în aceeaşi vreme.

Şi totuşi legătura nevăzută s-a făcut, ca să lase urme în viaţa fiecăruia.

Lars, bătrânul marinar de pe nava Fram a lui Nansen, a botezat într-o zi, cu numele corăbiei din tinereţe, puiul de urs alb prins de vânători în gheţurile de departe. Puiul acela a ajuns Fram, vestitul urs polar de la Circul Struţki. Şi după ani de zile, în seara unei reprezentaţii de adio, într-un oraş unde n-avea să se mai întoarcă niciodată, Fram, ursul alb, a deşteptat o pasiune nouă şi nepotolită pentru expediţiile polare în cugetul băieţaşului care strigase ca şi toţi: „Vrem Fram! Vrem Fram!”

Iar acum, Petruş, băiatul cu nasul cam cârn şi cu ochii sclipind de o arşiţă mistuitoare, trăieşte el, cu toată fiinţa, încă o dată peripeţiile lui Nan-sen. Le trăieşte pagină cu pagină din carnetul însemnărilor scrise cu ani de zile înainte, acolo, departe, la faţa locului, în albele pustietăţi de sloiuri plutitoare.

A suferit împreună cu dânsul, a tremurat de ger şi a îndurat foamea; era să se înece şi a scăpat, ca să se bucure o dată cu el de biruinţa cea din urmă.

Cartea e închisă pe masă. Petruş priveşte la harta din perete. Apoi gândul lui s-a întors iarăşi la Fram, ursul polar.

Înainte de a pleca la culcare, băiatul se întreabă pe gânduri: „Oare unde-o mai fi ajuns Fram acum?… Şi ce o fi făcând oare în pustietăţile lui de gheaţă?”

Dar a doua zi gândurile lui Petruş sunt mult mai voioase.

În mijlocul prietenilor, dând vajnic din mâini, istoriseşte cu însufleţire despre alţi urşi albi şi despre felurite întâmplări din gheţurile polare. Istoriseşte cum s-a strecurat tiptil un urs alb pe nava lui Nansen, înţepenită printre sloiurile banchizei, şi cum a dat iama prin câini. Istoriseşte cum era să se înece Nansen în apa atât de rece, încât îi tăia răsuflarea şi cum a scăpat. Istoriseşte cum s-a întors în patrie şi cum l-au primit toţi cu urale.

Pe urmă, în zilele de iarnă, întreaga ceată de copii s-a apucat a zidi cu mare gălăgie un urs alb de zăpadă: Fram, ursul polar.

- Staţi! Staţi să-i punem ochii de cărbune! strigă un tovarăş de joacă.

Se repede, se împiedică, se rostogoleşte de-a buşilea şi răstoarnă ursul de zăpadă.

Toţi izbucnesc în hohote. Îl dau pe vinovat de-a tăvalul prin omăt, îl înalţă copăcel şi pe urmă pornesc din nou să clădească alt urs.

Însă fără Petruş treaba merge cam anevoie. Ursul abia se ţine în balamale, iar dacă te uiţi bine, nici nu seamănă a urs. Picioarele sunt prea lungi, capul prea mare.

- Petruş! Petruş, vino să ne ajuţi! Numai tu eşti marele meşter!…

Gata la joacă, Petruş începe a rotunji cu palma capul şi botul lui Fram. El ştie cum trebuie potriviţi ochii de cărbune, ca să-i dea înfăţişarea de adevărat urs polar.

Face câţiva paşi îndărăt. Priveşte. Clatină din cap şi iar mai are ceva de meşteruit.

În vremea aceasta, alt tovarăş de joacă se plânge, suflând în pumni:

- Brr! Ce ger e! Am îngheţat… Nici nu-mi mai simt degetele…

Petruş îl ia la rost.

- Poftim! Ce mai voinic!… Rebegeşti de frig la două grade sub zero! Atunci ce-ai mai spune la gerurile de patruzeci şi de cincizeci de grade de la Pol?

- N-aş spune nimic, fiindcă n-am ce căuta acolo. Du-te tu, că tu eşti cu expediţiile polare!…

- Să ştii că am să mă duc!

- Şi ai să rabzi un ger de patruzeci de grade?

- Am să îndur! Nansen şi alţii cum au îndurat! Nu vezi că eu nici nu simt frigul?

Într-adevăr, până să ajungă în gheţurile polare, Petruş s-a pregătit de pe acum să îndure gerul. Dimineaţa se freacă pe tot trupul cu zăpadă. Nu mai tuşeşte. Nu mai strănută. Nu mai ştie ce e răceala şi boala.

E un băiat zdravăn şi plin de viaţă. A mai crescut, şi din zi în zi e mai preţuit de prieteni, de tovarăşii de joacă şi de şcoală; a crescut şi în ochii profesoarei. Din cărţile expediţiilor polare a învăţat ce înseamnă să chibzu-iască. Să ia hotărâri repezi. Să nu fugă de răspunderi şi să nu lase nimic la voia întâmplării.

La excursiile din preajma oraşului, în crânguri şi la lac, toţi îi încredinţează lui conducerea şi niciodată n-a dat greş.

Ba chiar şi acasă, în gospodăria lor nevoiaşă şi cu multe greutăţi, fraţii şi surorile mai mari nu-l mai socotesc un băieţel cam uituc şi cam încurcă-lume cum era înainte. Au nădejde în el. Ba adeseori chiar îl cheamă:

- Ia dă-ţi părerea şi tu, Petruş! Încearcă, poate ai să nimereşti mai bine, că nu degeaba te îndeletniceşti cu de-alde astea!

Petruş ştie, într-adevăr, să facă noduri marinăreşti, care nu se mai dezleagă nici cu dinţii. Pe vreme de viscol ştie să astupe uşile şi ferestrele, ca să nu se mai strecoare nicio aţă de vânt în casă. Ştie să repare săniuţele, patinele, schiurile cele mai hărăbuite ale băieţilor de pe toată strada. Şi a născocit un soi de tălpige de sfoară şi de nuiele împletite, pentru a merge uşor pe zăpada moale şi pe gheaţă subţire, fără să se afunde piciorul.

Dar acolo unde nu-i poate ţine nimeni piept e tot în povestirile vieţii din gheţurile polare.

Atunci ochii lui sclipitori se aprind şi mai vii. Cu obrajii îmbujoraţi şi cu glasul plin de avântare face şi pe alţii să trăiască tot ce-a simţit el când citea întâmplările.

- Petruş, mi se pare că mai adaugi câteva ceva şi de la tine… îl încercă un prieten mai neîncrezător. Prea le înfloreşti!

- Adaug de la mine şi înfloresc? se înflăcărează Petruş. Am să-ţi aduc cartea să citeşti cu ochii tăi… Şi încă n-am spus tot!… Ai să vezi…

O singură dată nu i-a venit nici lui să-şi creadă ochilor la început. S-a lămurit numai după ce-a isprăvit de citit cartea din scoarţă în scoarţă.

Într-o zi, fostul profesor, bătrânul pensionar, l-a oprit în stradă. El salutase şi dădea să treacă înainte.

- Stai, Petruş! rosti bunicul fetiţei cu părul bălai. De ce n-ai mai venit pe la noi?

- N-am vrut să vă mai supăr. Am citit doar toate cărţile cu urşi albi şi cu expediţii polare din bibliotecă…

Bunicul fetiţei îl ameninţă glumeţ cu degetul, zâmbind:

- Frumos! Va să zică numai pentru cărţi veneai? Când ai isprăvit cu ele, ai uitat de noi!

Petruş se fâstâci. Îngăimă foarte încurcat:

- Mi-a fost teamă să nu vă plictisesc…

- Din ce în ce mai bine, Petruş! îl dojeni mai departe, cu aceeaşi blândeţe zâmbitoare, bătrânul pensionar. Când ai văzut că mă plictiseşti vreodată? N-am stat întotdeauna de vorbă cu plăcere despre cărţile pe care le citeai?

Băiatul a plecat ochii în pământ. Nu mai găsea ce să spună.

Se simţea într-adevăr vinovat.

Nici el nu ştia bine cum s-a făcut de n-a mai dat de-o lună pe la fostul profesor şi pe la nepoţica lui cu părul bălai.

Bătrânul îl linişti:

- Haide, Petruş! Nu mai fi necăjit, că nu m-am supărat. Mai supărată e Lilica, nepoata mea. Dar o vom împăca şi pe dânsa. Mi-a părut rău numai că ai pierdut o ocazie. Avem o carte nouă.

- O carte nouă? se însufleţi Petruş.

- Da! O carte nouă…

- Despre urşi albi şi despre expediţiile polare?

- Da. Despre urşi albi şi despre expediţii polare. Dar de data asta cu mult mai interesantă decât celelalte cărţi pe care le-ai citit. Vorbeşte despre marii exploratori şi cercetători ruşi, despre cei care au cunoscut pentru prima oară întinderile nesfârşite ale nordului îndepărtat.

Frământându-se din nou pe loc de mirare şi neastâmpăr, Petruş întrebă cu glas rugător:

- Şi mai aveţi cartea? N-aţi dat-o altcuiva?

- Cititori s-au ivit destui. Dar n-am dat-o…

- Mi-o împrumutaţi şi mie?

- La drept vorbind, ai merita s-o dau mai întâi celor care au venit s-o ceară înaintea ta, Petruş! răspunse fostul profesor. Pedeapsa însă ţi-ai luat-o singur, fiindcă, în loc s-o citeşti acum două săptămâni de când te-aşteaptă, ai s-o citeşti abia mâine…

- Astăzi, o citesc chiar astăzi! făgădui Petruş cu zor şi cu nerăbdare.

- Bine, Petruş! Dacă-i vorba aşa, să mergem acasă şi să-ţi iei cartea în primire.

- O citesc în astă-seară şi mâine o înapoiez! repetă Petruş.

- Nu te grăbi cu făgăduielile! îl povăţui fostul profesor. Nu te execut aşa de repede. E o carte pe care va trebui s-o citeşti pe îndelete.

Cu adevărat, cartea pe care a căpătat-o Petruş de astă dată nu mai semăna cu celelalte. Şi n-a isprăvit-o nici într-o zi, nici într-o seară.

Mai întâi, trei zile, în trei după-amiezi, a citit-o pe nerăsuflate.

Mai apoi, o săptămână întreagă a citit-o din nou, pe îndelete.

Cartea era groasă, cu litere mărunte şi cu gravuri, cu hărţi şi cu întâmplări trăite. Iar din fiecare pagină, din fiecare fotografie, din fiecare povestire se desprindeau nemaivăzute întâmplări ale vitejilor cercetători ruşi.

Unii căutau zăcămintele din insulele necunoscute odinioară: petrol, cărbune şi metal. Alţii căutau animalele, plantele şi feluritele făpturi din adâncul mărilor reci. Nu lipseau nici cei plecaţi să descopere, păstrate în gheaţă, dihăniile uriaşe de mult stinse de pe faţa pământului. Găseau în frigoriferul sloiurilor mamuţi care au trăit acum zeci şi zeci de mii de ani, mai mari şi mai mătăhăloşi decât elefanţii din Arca lui Noe a Circului Struţki. Şi-i găseau păstraţi aşa de bine, ca în ziua dintâi când i-a cuprins şi i-a înfăşurat sloiul de gheaţă, încât la vederea lor se repezeau câinii de vânătoare şi câinii laponilor să-i sfâşie şi să le înfulece carnea.

Petruş a ridicat ochii la harta bătută în perete.

Urmăreşte cu ochii şi cu gândul drumul călătorilor ruşi.

Pe urmă, înainte de a pleca la culcare, încă o dată se întreabă:

- Oare în care parte a pustietăţilor acestea de gheaţă va fi nimerit Fram acum? Şi ce-o mai fi făcând el oare acolo?

Pentru biblioteca ta

Mihail Sadoveanu
  • Neamul Soimarestilor
  • Soimi
  • Nicoara Potcoava
  • Hanu Ancutei
  • Citat:

    "Cărţile ne sunt prieteni statornici...Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic. Cărţile care ne plac sunt si urne pline de amintiri."

    <<
    >>



    Boul si vitelul

    Fabula audio - gratuit.

    Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
    În zilele noastre de soartă-ajutat,
    Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
    Dobândi-n cireadă un post însemnat.

     

    Integrame

    - gratuit online -

    Integrame usoare de dezlegat pe dispozitive mobile, cu tematica diversa, adresate persoanelor de toate varstele. Ai internet pe dispozitiv mobil ? – atunci ai si acces gratuit la Integrame care sunt la fel ca pe suportul de hartie, numai ca trebuie sa faci click cand introduci litera – nici macar nu ai nevoie de creion si hartie !

    Condeile lui Voda

    Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul.

    Baltagul

    - de citit gratuit -

    Stăpâne, stăpâne,
    Mai cheamă ş-un câne...

    Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
         Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
         Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele”....citeste mai mult!

    Ajutor la geometrie!

    - de citit gratuit -

    Afla formule de calcul si teoreme pentru triunghiul dreptunghic. Vei invata despre teorema lui Pitagora, teorema catetei, teorema inaltimii, teorema inaltimii si altele cu ajutorul imaginilor si explicatiilor.

    Mircea cel Mare

    - de citit gratuit -

    Sfârşitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaş şi, cu el, un lung şir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleaşi mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăţiei bizantine şi, în mai puţin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. ....mai mult!

    Nuielusa de alun

    - de citit gratuit -

    O femeie sarmana avea doi copii. Sprinteioara spala, torcea, fierbea bucatele si Mugurel aduna surcele, aducea apa de la izvor culegea poame din padure. Cand mama lor venra trudita de la munca gasea masa asternuta, mncarea calda, casa si ograda curate.

    Craiasa zapezilor

    - de citit gratuit

    ........Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi,  era chiar dracul.  Şi vrăjitorul  acesta  a  făcut  o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era maiurât  se  vedea  în  oglindă  foarte  limpede  şi  chiar  mai urât  decât  fusese.  Cele  mai  frumoase  privelişti  în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau  în  oglindă  urâcioşi  sau  şedeau  cu  capu-n  jos.

     

    Contor

     

    Ileana Simziana

    - Audio gratuit -

    A fost odată un împărat. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți împărații de prinpregiurul lui și-i supusese, încât își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți împărații cei bătuți era îndatorați a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani.

    Turtita

    - diafilm gratuit -

    Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina. Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.

    Zana marii

    - de citit gratuit -

    ...  Zâna cea mică s-a dus până  la  fereastra  cabinei  şi  s-a  uitat.  Înăuntru  erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea  să  aibă mai mult de cincisprezece ani.  Astăzi  era  ziua  lui  de  naştere  şi  de  acea  era petrecere  pe  corabie.  Marinarii  dansau  pe  punte  şi când prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna s-a speriat şi s-a scufundat repede în apă.